Mi-e frică că peste 25 de ani voi fi prea bătrână să pot ieşi în stradă

Zilele astea sunt grele. Sunt grele pentru ca se amesteca într-un amalgam ameţitor ganduri, opinii, pareri, strigate, manipulări, altruism, caritate, durere, foarte multă durere. Stiu ca în avalanşa de mesaje cu greu îşi vor găsi puţin loc aceste gânduri. Dar le scriu totuşi pentru că mă doare şi pentru că mă sperie iminenţa lui „CE VA FI DUPĂ?”

De mai bine de 24 de ore fac un efort uriaş să ma detaşez de imensa încărcătură emoţională a acestor momente şi să-mi adun raţiunea, obiectivitatea, capacitatea de analiză. Nu ştiu dacă şi în ce măsură voi reuşi, dar ce ştiu sigur este că azi-noapte, în stradă, întrebarea unui tânăr de maxim 20 de ani m-a „trezit”.

Purtam prin cu greutate prin mulţime deasupra capului o pancarda pe care scria „Sunt mama unui copil cu dizabilităţi. Vreau schimbare totala. Guvern tehnocrat. Educaţie pentru toţi”. Un tânăr mă opreşte în valul de oameni şi mă întreabă deosebit de respectuos: 

„Doamna, nu vă supăraţi, ce înseamnă tehnocrat?” 

Mărturisesc cu ruşine că în prima secundă am avut impusul să mă enervez (am un temperament sangvin-coleric), dar instantaneu m-am uitat la chipul lui. Si mi-a venit să plâng.

M-a cuprins o durere aproape fizică pentru că în acel moment am simţit în toată fiinţa mea inocenţa acestei mişcări sociale spontane (nu sunt naivă, stiu ce tipuri de facţiuni se pot insera în acest tip de mişcări, dar nu despre asta este vorba). In vacarmul general i-am explicat frumos şi simplu ce înseamna. În următoarea secundă a spus mai departe grupului de tineri alaturi de care era în mulţime. Si...incredibil, i-am văzut cu o bucurie de copii care înţeleg lecţia pe faţă.

Asta a fost momentul în care am simţit că trebuie să-mi fac ordine în gânduri pentru că îmi doresc enorm ca această inocenţă să nu fie confiscată.

Aşadar, am stat m-am gândit şi răzgândit, am tras aer în piept şi au început să-mi revină în minte cu o claritate desăvârşită idei, teorii, capitole şi cărţi întregi citite avid în facultatea pe care am făcut-o pe bune cu mulţi ani în urmă – Ştiinţe Politice.

Obiectivându-mă:

La acest moment de răscruce există pe scena publică două discursuri majore, fiecare dintre ele cu diferite ramificaţii şi cadre discursive: drama tinerilor din Clubul Colectiv şi schimbarea.

Despre drama tinerilor (cauze, vinovaţi, urmări) refuz să vorbesc pentru că doare foarte tare, iar furia este atât de mare şi vinovaţii atât de evidenţi, încât nu pot avea decât un val de furie oarbă.

Vreau să vorbesc însă, despre schimbare. Despre ce se întâmplă la nivel social.

O analiză lucidă ne arată o ecuaţie cu următoarele elemente:

• 1   Un guvern/clasă politică profund coruptă, de tip autoritativ, care se agaţă de putere prin orice mijloace.
• 2  Un maxim de 10% din cetăţenii României aflaţi în stare de revoltă sistemică spontană şi, implicit fără o agendă punctuală, doar nevoia de justiţie şi schimbare – „Strada”
• 3.       Aproximativ 70% din populaţia activă României (excluzând copiii şi bătrânii) – tăcută
• 4.       O societate civilă incoerentă, în mare parte aservită puterii, nereprezentativă sau fără resurse
• 5.      O mass media preponderent orientată spre senzaţional cu discursuri adeseori dictate de diferite agende
• 6.       Un preşedinte impus prin revoltă populară şi vot negativ de doar 1 an, învestit cu un cec în alb de cetăţeni şi cu foarte multe aşteptări. Neconfirmate.

Aceasta este ecuaţia în care:

• Guvernul face un pas în spate folosind tehnica demisiilor de sacrificiu,
• Strada cere schimbare totală fără direcţii şi o agendă coerentă (ceea ce-i confirmă autenticitatea şi puternica dimensiune morală),
• Preşedintele cere străzii soluţii rapide şi lideri reprezentativi, dar eşuează lamentabil într-un exerciţiu de falsă comunicare,
• Societatea civilă divizată se împarte în „marii jucători” sub toate orânduirile, care încearcă să-şi impună propriile agende şi să-şi prezerve privilegiile, actori cu profil caritabil, actori tăcuţi de nişă, actori mici sau medii fără acces la resurse şi canale de comunicare, extrem de puţini actori capabili să susţină şi articuleze un mesaj onest, democratic şi, eventual, revendicat în sfera drepturilor omului.

Tabloul acesta mă sperie. Mă sperie pentru că pot să-l analizez şi pot să spun lucruri valide teoretic, însă am nevoie de soluţii pentru a nu fi CONFISCATĂ lupta.

La nivel de analiză:

În 25 de ani, societatea românească nu a asimilat elemente fundamentale de cultură civică, fapt ce a făcut ca după un sfert de secol să ne aflăm în acelaşi punct ca în 1989 – incapabili să fi dezvoltat o contra-elită, capabilă să articuleze mesajul străzii. Istoria ne arată că absenţa contra-elitelor în perioade de revolte se soldează invariabil cu victime, violenţe sau confiscarea demersului revoluţionar de către forţe parazitare sau vechea structură de putere îmbrăcată în haine noi. Faptul că strada şi-a desemnat ca lideri, sub presiunea solicitării cel puţin indecente a Preşedintelui, figuri publice actuale din mediul artistic, este dureros. Dar nu este dureros pentru că personajele selectate sunt negative (ba din contră, au făcut dovada integrităţii şi a decenţei), ci pentru că arată neputinţa, inexistenţa unor alternative. Zeci de mii de oameni cer schimbarea, dar nu au repere, nu au ancore, nu au de ce să se agaţe.

În această ecuaţie complexă şi atipică imi este teamă de „ce va fi după?”.

Aşa că nu îmi vine în minte acum decât să fac un APEL:

Domnilor profesori din şcolile de politologie,

Deşi am iubit şcoala pe care am făcut-o, nu am reuşit să-mi construiesc o carieră în domeniu, aşa cum am visat la vremea aceea pentru că locurile de consilieri politici, strategi şi analişti au fost ocupate de oricine altcineva, care nu avea de-a face cu domeniul. Irelevant. Ce fac acum este super fain. Şi nu aş schimba cu nimic lupta pentru drepturile omului.

Dar fac apel la domniile voastre să ieşiţi de la catedre şi să ne oferiţi DIRECŢII, nouă celor din stradă.

NU analize şi discursuri. Direcţii şi posibile soluţii.

Vreau să vă aud, vreau să vă văd, vreau să-mi arătaţi cum rezolvăm această ecuaţie.

Aşa cum făceam simulări în cazul Poloniei revoluţionare.

Vreau să văd că ceea ce m-aţi învăţat cu ani în urmă produce efecte.

Vreau să vorbim de ROMÂNIA acum.

Vreau să văd că Toqueville, Arendt, Gelner, Almond, Verba, pană la Fukuyama nu au fost doar beletristică.

Vreau să văd că şcoala asta NU este DEGEABA. Avem nevoie de ajutorul vostru ONEST. Fară agende ascunse.

Fiţi cei care m-au făcut să cred în justiţie socială acum 13 ani.

De ce?

Pentru ca MI-E FRICĂ.

Mi-e frică că peste 25 de ani voi fi prea bătrână să pot să ies în stradă, iar un  tânăr va întreba la Km 0 al României: CE ÎNSEAMNĂ GUVERN TEHNOCRAT?

I rest my case.

NU MĂ MAI FURA

Cred că am început să înțeleg de ce este atât de greu în România. De ce îmbătrânim înainte devreme, de ce facem atacuri cerbrale la 40 de ani, de ce suntem înțepeniți într-un proiect suspendat în forme fără fond.

De ce imi este mie greu, de ce mă trezesc în unele dimineți certându-mă în gând cu diverși oameni. Nu pentru că am un copil cu dizabilitate acasă. Nu pentru că Udrea fură sau Ponta plagiază teze de doctorat. Ei sunt doar emanația NOASTRĂ. Și îi merităm.

Pentru că marea majoritate a oamenilor din jurul meu, lato sensu, FURĂ. Iar furtul nu se referă neapărat la BANI. Asta este doar o mică nișă. Fură incredere, fură emoții, fură imagine, fură aparențe, fură așteptări, fură timp.

De la vânzătorul de cartofi din piață care simte nevoia să adauge 100 de grame la cântar, sa-mi strecoare un cartof stricat sau sa schimbe prețul când mă vede cu un Iphone în mână, la taximetristul, care se jură ca el e cinstit, dar aparatul se învârtește amețitor, până la colegul sau prietenul care se preface că îi pasă sau că e capabil de mult mai mult decât poate în realitate.

De la CEO-ul corporatist care imi explică lejer cum cheltuie el 10.000 euro pe săptămână și cum a investit 4 milioane de euro în afacerea lui, dar vrea să-și pună logo-urile și sa apară la evenimentele noastre în schimbul a 300 de lei.

De la parlamentarul care se declară trup și suflet cauzei copiilor cu dizabilități, căci are și el unul acasă, dar în fapt copilul lui beneficiază de terapii de zeci de mii de euro în baza afacerilor cu primăria de municipiu, care a transformat centralele termice intr-o afacere profitabilă cu centre de terapii pentru copii, carora le percep zeci de milioane de lei pe lună dacă vor și ei să fie acolo,

De la funcționarul care, în loc să încerce să rezolve o problemă, face hiper eforturi să se acopere de hârtii, ca să fie sigur că la ora 15.58 când va încuia biroul, va pleca liniștit acasă ca să se uite la televizor,

De la oamenii care își imaginează că dacă nu spun nimic, nu am observat și nu am înțeles și iau gesturile mele de generozitate drept naivitate sau, mai rău, prostie.

De la oamenii cărora le ascut cu orele poveștile, dau feed-back și sunt prezentă în situațiile lor de viață, căutând soluții sau măcar sfaturi, dar trec cu lejeritate peste faptul că motivul întâlnirii era o situație care trebuia rezolvată, un angajament nerespectat sau pur și simplu altceva.

Până la oamenii care își asumă angajamente zgomotos, iar la final rămân doar eu.

Mai deunăzi un om drag mie mă întreba de ce ascult, de ce las intotdeauna 1 leu în plus la vânzător, de ce nu ripostez pe loc în relațiile personale și profesionale decât foarte rar.

Am tăcut câteva momente pentru că știam că există o motivație internă, însă nu pusesem niciodată până atunci lupa pe ea. M-am uitat înlăuntrul meu și am scos-o la lumină:

Pentru că undeva în interiorul meu, am credința că dacă las 1 leu în plus în piață, dacă ascult oamenii cu sufletul și dacă nu ripostez intotdeauna, ei NU vor mai simți nevoia să repete gestul. Nu vor mai fura următorul client sau pe mine data viitoare, vor asculta și ei oameni sau se vor gândi de două ori înainte să mintă, să ascundă, defuleze sau măcar se vor întreba: ”oare omul din fața mea ce simte?”

Nu scriu aceste gânduri de pe poziția celui care arată cu degetul. Pentru că nu, nu sunt deloc perfectă, iar în mod paradoxal, cei extrem de apropiați mie se lovesc cel mai des de imperfecțiunile mele și, probabil, în diferitele etape ale evoluției mele am acționat în feluri spre care acum aș arăta cu degetul. Și, da, am primit lecții de la oameni și de la viață. Multe. Și atunci am luptat să îndrept sau să mă revanșez.

Iar acum lucrez cu mine. Mult. In fiecare zi când am un moment cu gândurile mele. Și mă cert sau caut repere. Și de cele mai multe ori le găsesc. Tot în oameni. În cei puțini.

Trebuie să ne vindecăm noi ca oameni pentru ca locul în care trăim să fie ca cele după care tânjim. Problema nu e numai la Guvern, Parlament, autorități, e la NOI.

Cred în puterea multiplicatoare a binelui pentru că am văzut-o cum acționează. Dă mai departe binele pe care îl primești și NU MĂ MAI FURA.

TU ce ai de spus?

Nu stiu daca empatizezi cu drama copiilor cu dizabilitati din Romania.

Si nici nu este relevant.

Folosesc cu buna știință cuvântul ”dramă”, deși nu îl agreez, căci el NU reflectă de fapt condiția venirii pe lume a acestor copii, ci viața la care îi condamnă sistemul și oamenii care îl compun.

Cum îi condamnă?

Simplu. La vedere. În liniște.

Așa:

În talerul din dreapta poate sta orice: alocația copilului tău, salariul tău, pensia ta, sănătatea ta, educația copilului tău, VIITORUL tău și al copilului tău.

Am ales exemplul copiilor cu dizabilități și subiectul condamnării lor la moarte socială pentru că asta este lupta mea. Pentru ca am acasa un copil care îngroașă statistica de mai sus și care face parte din cei 18.000 de copii cu dizabilități pentru care sistemul nu are bani de educație incluzivă și, prin urmare, sta acasă.

Daca tu mai crezi în puterea ta de a spune NU, hai să-i spunem Președintelui României că NU vrem să promulge această lege, hai să cerem DEZBATERE PUBLCĂ.

Scrie un mail la:  procetatean@presidency.ro si spune NU promulgării acestei legi.

Gândește-te că mesajul tău poate face diferența.

Eu am scris așa:

Stimate domnule Președinte,

Mă numesc Mădălina Turza și sunt cetățean român.

Pentru că fetița mea are 10 ani și nu merge la școală

Pentru că m-am îndatorat pentru nevoile medicale ale copilului meu pe care România nu mi le-a oferit

Pentru că nu există centre de terapie în țara mea pentru copilul meu

Pentru că nu există școli incluzive care să o poată primi

Pentru că sunt umilită la fiecare pas la fiecare intâlnire cu sistemul

Pentru că unica și omniprezenta justificare a condamnării copilului meu este sintagma:

”NU SUNT BANI”

Eu, cetățeanul, vă rog respectuos să NU promulgați legea pensiilor speciale ale parlamentarilor.

Vreau să fie respectat principiul transparenței

Vreau dezbatere publică.

Vreau respect.

Va multumesc,

Madalina Turza

ȚIE ȚI-E FRICĂ? (1)

Despre frică se pot spune multe lucruri.

Și tot frica poate avea mai multe dimensiuni sau perspective din care o poți privi sau simți.

Acum aleg să nu vorbesc despre frica existențială sau frica de un pericol iminent și obiectiv.

Alt gen de frică este cea despre care simt sa vorbesc.

Frica genetică de ”sistem”.

Nu știu dacă este o trăsătură made in Romania, dar în experiența mea cu spațiul occidental, nu am întâlnit-o.

În anii pe care mi i-am dedicat ideii de schimbare pentru copiii cu dizabilități, am întâlnit mai multe tipuri de frici.

Frica genetică de sistem este particulară, și o spun cu adâncă durere în suflet, unei largi categorii de părinți de copii cu dizabilități. Este o frică viscerală, fără argumente raționale, creată din mituri și legende urbane și rurale de ”omul cu haina statului”. El are puterea și el poate decide asupra vieții mele și a copilului meu, de exemplu. Tot ce primesc de la el, este o formă de maximă bunăvoință, iar eu trebuie să primesc cu umilință și capul plecat 2 firimituri și un micron de drepturi. Nu am voie să mă întreb, să cer mai mult sau măcar să caut mai mult.

Frica asta bolnavă este pervers întreținută de beneficiarii ei, prin amenințări, insinuări și presiune psihologică. E o stare pe care românul a interiorizat-o și a devenit parte a normalității.

”Capul plecat, sabia nu-l taie”, o aud la tine, dragă părinte, și încă din copilărie.

Corect, nu îți taie capul, dar îți frânge coloana și viitorul copilului tău, pe care tu l-ai condamnat.

Mă doare să ți-o spun, mai mult decât îți imaginezi și îți caut scuze în fiecare zi a vieții mele, dar cred ca trebuie să știi.

Și mai cred că dacă copilul tău, devenit acum tânăr sau matur, nu poate traversa singur, iar un altul, peste ocean cu aceleași acte medicale are un job și trăiește independent, 50% din responsabilitate îți aparține.  

Nu pentru că nu te-ai vândut suficient la bănci și cămătari ca să plătești terapii în privat, ci pentru că nu ai cerut, nu ai strigat, nu ai urlat în piața publică, nu ai adunat încă 3 părinți ca să vă cereți drepturile copiilor voștri.

Nu spun că este ușor. Este o chestiune de alegere.

Alegi să crezi în copilul tău sau să te resemnezi.

Să știi că dacă astăzi ai cumpărat bunăvoința unui profesor sau a unui medic cu un parfum de firmă sau cu o bijuterie, asta nu va garanta viitorul copilului tău, când nu va mai avea cine să strecoare în buzunar sau în poșetă ”o mică atenție” sau o ”vorbă bună”.

I-ai făcut potecă copilului tău în lumea asta sau nu? La asta se reduce.

Prin ce hățișuri va merge el când tu nu vei mai fi la un pas în fața lui. Te –ai gândit?

Sau poate, nu.

”Capul plecat, sabia nu-l taie”, dar îți frânge coloana și viitorul copilului tău.

Tu alegi.