vineri, 13 februarie 2015

ȚIE ȚI-E FRICĂ? (1)





Despre frică se pot spune multe lucruri.

Și tot frica poate avea mai multe dimensiuni sau perspective din care o poți privi sau simți.

Acum aleg să nu vorbesc despre frica existențială sau frica de un pericol iminent și obiectiv.
Alt gen de frică este cea despre care simt sa vorbesc.

Frica genetică de ”sistem”.

Nu știu dacă este o trăsătură made in Romania, dar în experiența mea cu spațiul occidental, nu am întâlnit-o.
În anii pe care mi i-am dedicat ideii de schimbare pentru copiii cu dizabilități, am întâlnit mai multe tipuri de frici.

Frica genetică de sistem este particulară, și o spun cu adâncă durere în suflet, unei largi categorii de părinți de copii cu dizabilități. Este o frică viscerală, fără argumente raționale, creată din mituri și legende urbane și rurale de ”omul cu haina statului”. El are puterea și el poate decide asupra vieții mele și a copilului meu, de exemplu. Tot ce primesc de la el, este o formă de maximă bunăvoință, iar eu trebuie să primesc cu umilință și capul plecat 2 firimituri și un micron de drepturi. Nu am voie să mă întreb, să cer mai mult sau măcar să caut mai mult.

Frica asta bolnavă este pervers întreținută de beneficiarii ei, prin amenințări, insinuări și presiune psihologică. E o stare pe care românul a interiorizat-o și a devenit parte a normalității.

”Capul plecat, sabia nu-l taie”, o aud la tine, dragă părinte, și încă din copilărie.

Corect, nu îți taie capul, dar îți frânge coloana și viitorul copilului tău, pe care tu l-ai condamnat.

Mă doare să ți-o spun, mai mult decât îți imaginezi și îți caut scuze în fiecare zi a vieții mele, dar cred ca trebuie să știi.

Și mai cred că dacă copilul tău, devenit acum tânăr sau matur, nu poate traversa singur, iar un altul, peste ocean cu aceleași acte medicale are un job și trăiește independent, 50% din responsabilitate îți aparține.  
Nu pentru că nu te-ai vândut suficient la bănci și cămătari ca să plătești terapii în privat, ci pentru că nu ai cerut, nu ai strigat, nu ai urlat în piața publică, nu ai adunat încă 3 părinți ca să vă cereți drepturile copiilor voștri.

Nu spun că este ușor. Este o chestiune de alegere.

Alegi să crezi în copilul tău sau să te resemnezi.

Să știi că dacă astăzi ai cumpărat bunăvoința unui profesor sau a unui medic cu un parfum de firmă sau cu o bijuterie, asta nu va garanta viitorul copilului tău, când nu va mai avea cine să strecoare în buzunar sau în poșetă ”o mică atenție” sau o ”vorbă bună”.

I-ai făcut potecă copilului tău în lumea asta sau nu? La asta se reduce.
Prin ce hățișuri va merge el când tu nu vei mai fi la un pas în fața lui. Te –ai gândit?
Sau poate, nu.

”Capul plecat, sabia nu-l taie”, dar îți frânge coloana și viitorul copilului tău.

Tu alegi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu