vineri, 16 februarie 2018

INFANTILIZAREA - Pericolul perfid care-i pândește pe copiii noștri

Nu pot să nu observ de când m-am întors în țară un aspect teribil de neplăcut și grav, care se manifestă în relațiile cu ai noștri copii, respectiv copiii cu dizabilități.

Problema este însă, că acest tip de anomalie relațională pe care îl voi descrie mai jos, NU are legătură cu ”sistemul” neapărat și lipsa de servicii, implicare, pregătire a diferiților specialiști care interacționează cu copiii cu dizabilități.

NU.

Are legătură cu fiecare dintre noi: mama, tatăl, bunicii, prietenii, famila extinsă, cunoștințele, specialiștii, profesorii, oamenii de la coadă din supermarket. Oricine și toată lumea.

Evident, asta nu reprezintă o conspirație generală împotriva copiilor cu dizabilități. Nicidecum. Este pur și simplu reflecția unui anumit tip de percepție pe care chiar părinții copiilor cu dizabilități o au despre aceștia, cu toată iubirea și grija pe care le-o poartă.

Inclusiv eu am fost victima acestui mod parșiv de a percepe lucrurile și, implicit, pe copilul meu.

DESPRE CE ESTE VORBA?

De foarte multe ori copiilor noștri le lipsesc sau se manifestă minimal o serie de abilități precum comunicarea verbală, motricitatea grosieră/fină, mobilitatea, expresia facială relevantă în context, interacțiunea complexă sau dezirabilă cu cei din jurul lor.

Pornind de la aceste aspecte obiective, persoanele care interacționează cu ei, copiii cu dizabilități, prezumă în mod implacabil (mai mult sau mai puțin conștient) că au de-a face cu un soi de ”animăluțe”, care trebuie hrănite, duse la toaletă, îmbrăcate, puse să facă incastre, turnuri de cuburi sau să repete la infinit cum face cățelul, pisica, vaca etc.

În cazul în care copilul are vârsta de 1- 4 ani, lucrurile pot fi acceptabile. Ce te faci însă, dacă același tip de comportament se manifestă și in raport cu mulți copii mai mari, adolescenți sau chiar adulți? Pur și simplu pornind de la premisa că ”oricum NU înțeleg, NU pot, NU știu”.

Sunt semne subtile pe care fiecare copil/adolescent/adult cu dizabilități le transmite de respingere a acestui tip de comportament. Insă, noi, blocați în convingerea că oricum nu înleg sau nu pot, nu le vedem.

Am văzut adulți și adolescenți infantilizați cumplit inclusiv în vestimentație și în maniera în care cei din jurul lor comunicau sau se purtau cu ei. Tristețea și depresia acelor tineri era absolut evidentă.

Am întâlnit părinți care vorbesc în prezenta copilului/tânărului cu dizabilități ca și când nu ar fi de față, fie despre copilul însuși, fie certându-se, fie ignorând total prezența sa în încăpere.

Am întâlnit copii/tineri/adulți care nu sunt întrebați/puși în situația de a-și exprima opțiunea în legătură cu nimic pornind de la premiza fundamental greșită că ”oricum nu înțeleg sau nu-i interesează”.

INFANTILIZAREA este unul dintre cele mai mari pericole și capcane pentru copiii nostri. Deși poartă masca grijei și a afecțiunii, de fapt, ea ascunde lipsa de încredere în propriul copil/tânări/adult.

Această lipsă de încredere se transmite dincolo de cuvinte și, conform studiilor de specialitate în psihologia comportamentală, reduce drastic încrederea în sine și capaciatea de a încerca lucruri noi, de a descoperi și de a avea inițiativă. Mai mult decât atât, pe termen lung generează tiferite tipuri de afecțiuni din sfera depresiei și anxietate.

Mai mult, acest tip de abordare creează climatul perfect pentru așteptări scăzute de la copiii/adulții cu dizabilități, perpetuează paradigma veșnicei asistențe sociale și a lipsei de investiții în dezvoltarea potețialului lor.

În concluzie, fie că suntem părinți, prieteni, profesori sau avem orice tip de relație cu un copil/tânăr cu dizabilități trebuie să facem efortul conștient de a depăși prejudecățile interioare și trebuie să avem decența de a-l credita pe copilul din fața noastră cu maximul de încredere în potențialul său. 

Nu uitați, aparențele pot fi înșelătoare!

Gândiți-vă, care ar fi statutul lui Stephen Hawking*, dacă în jurul său ar avea numai oameni care îl percep ca pe un neputincios?

Infantilizarea nu este numai periculoasă, dar ea se poate transforma și în încălcarea unor drepturi fundamentale ale copilului sau adultului cu dizabilități.


1. Dați posibilitatea copilului să-și exprime opțiunea, indiferent dacă o face verbal sau printr-o privire sau gest.

2. Provocați-l să aleagă, să experimenteze, să refuze.

3. Vorbiți cu el, chiar dacă pare că nu înțelege. NU îi vorbiți ca unui bebeluș.

4. NU îi negați/infirmați sentimentele sau senzațiile. Dacă s-a lovit și plânge sau țipă, dati-i dreptate, ajutați-l să treacă peste moment.

5. Acordați-i încredere: ”știu că poți, știu că înțelegi, data viitoare o să poți mai bine!”

6. Zâmbit-i, încurajați-l, demonstrați-i că este important.

7. Observați-l, cunoașteți-l, descoperiți-l în fiecare zi.

Este un COPIL.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu