Un copil cu nume
de floare. Pe care din discreție o să-l numesc Minu. Minu de la minune.
Minu a fost
colegul de salon al Clarei în nopțile lungi dintr-un spital bucureștean. De
când am intrat în salon, mi-au picat ochii pe el. Nu, nu pentru că era pata de
culoare a salonului, ci pentru că a fost primul zâmbet larg pe care l-am primit
în locul acela. Pentru că mama lui îl ținea lipită de ea și pentru că mânuțele
lui mici șurubăreau niște mașinute de plastic cu nespusă bucurie.
La colțul
clădirii, la o cafea, mama lui, o tânără cu un zâmbet la fel de mare ca a lui
Minu îmi povestește cu simplitate o poveste, care avea sa-mi mai așeze o piesă
mare și grea în economia minții și sufletului meu:
Minu are șase ani
și ceva și a trecut razant pe lângă ”școala ajutătoare”. Omenii de la școală
i-au spus mamei că ”este prea mic” și că ”să meargă să-l caute la doctori”
pentru că ceva nu este în regulă la el.
Cu buna credință
a omului care nu înțelege putreziciunea sistemului, tânăra mamă își lasă
copilul cel mai mic acasă și se internează la spital ”să-și caute copilul la
cap” și la corp. Este convinsă că analizele de la spital și doctorii îi vor da
o bulină magică și Minu intr-un an (adică anul amânat de școală) va fi ca toți
ceilalți copii.
Deși îmi venea să
o îmbrățișez, m-am abținut, ca să nu revărs asupra ei o emoție pentru care nu
era pregătită. Așa că am felicitat-o că nu l-a înscris la școala specială și
i-am explicat cât de bine am putut ce și cum ar trebui să procedeze ca să-l
ajute pe Minu.
Din momentul
acela, involuntar, i-am studiat pe cei doi, mama și copil ca să pot face un
sens. Era evident faptul că femeia asta tânără și drăguță, care și-a lăsat un
alt copil mic acasă ca să umble prin doctori și spitale își iubea copilul. Era
evident din fiecare gest al ai. Deși gesturile ei de tandrețe aveau o
stângăcie, ceva din relația lor spunea dincolo de cuvinte că liantul dintre ei
era nimic altceva decât iubirea.
Și totuși, Minu
nu vorbea clar, nu pronunța bine, jocul lui nu era creativ și căuta cu
disperare aprobarea mamei din fiecare privire și din fiecare gest. Atunci m-am
uitat la ea, mama lui Minu.
Probabil prea
tânără după ”standardele” noastre. Ceva din tot comportamentul ei pe care nu îl
pot descrie, m-a făcut să văd pentru o fracțiune de secundă un film paralel cu
ea copil. Și am văzut cum nimeni nu i-a explicat cum să se joace cu păpușa, nu
i-a citit o carte de copii și nu i-a răspuns la întrebările aparent fără sens
pe care Minu i le punea acum, iar ea nu știa să răspundă, deși îl ținea strâns
la pieptul ei.
Iau o cărticică
de-a Clarei și mă așez pe marginea patului lor. Deschid prima pagină și încep
să citesc cu intonație augmentată, așa cum îi citesc Clarei, povestea
iepurașului și a țestoasei. La un moment dat ridic privirea și zăresc nu un
chip, ci două fascinate. Povestea continuă și la final Minu îmi identifică
personajele cu succes și râdem împreună de iepurașul păcălit de țestoasă. Îl
laud zgomotos și îl aplaud.
Gândurile îmi aleargă
nebune și mă mut la noi în patul de salon.
Pe seară, la
cină, Minu vine la sala de masă cu mama lui și se așează lângă noi. Mama lui se
pregăteșe să-l hrănească. Fără să-i zic nimic, iau o furculiță curată și i-o
așez în mânuța dreaptă lui Minu. Mama lui încearcă să-mi spună că nu mănâncă
singur.
Nu apuc să-i
ghidez mâna de de două ori că Minu începe să mănânce cu o bucurie de nedescris
cartofii fierți de spital. Și mânâncă tot în tăcerea deplină a mea și a mamei.
Mă uit la el și-mi dau lacrimile. De bucurie. De emoție. De binecuvântare.
Nu mă mai pot
abține și îl îmbrățișez tare, tare. Imortalizez momentul într-un selfie de
suflet. Îl laud și îl încurajez cu bucurie și aplauze. Îi spun că este deștept
și frumos și că știe să facă o grămadă de lucruri pentru că e băiat mare și că
eu am încredere în el.
Minu este atât de
emoționat și râde. Râde mult și frumos. Dar mai emoționată ca el este mama lui,
care trăiește emoția unor cuvinte pe care nu numai că nu le-a oferit, dar nici
nu le-a primit la rândul ei.
Când m-am trezit
din euforie, am simțit privirile apăsătoare și pline de judecată ale oamenilor
din sala de mese. M-am uitat în jur și pentru cuvintele nespuse din privirea
lor, o secundă i-am urât și apoi i-am compătimit.
Da. Am imbrățișat și pupat și lăudat un copil rom.
Și sunt foarte
fericită. Mă simt normal. Mă simt om.
Înainte de
culcare, am auzit cum mama lui Minu îi recitea povestea cu iepurațul și
țestoasa pe care i-am facut-o cadou. Cu intonație.
Și iubirea lor
părea că a căpătat alte valențe.
Am ieșit afară să iau aer și să fumez o țigară.
Era prea mare lecția asta.
O minune de copil condamnat de prejudecățile celor
din jur și de predeterminarea socială.
Mama lui nu era proastă, rea sau indiferentă. Ci pur
și simplu era un Minu devenit adult devreme și fară privilegiile, pe care noi,
cei mulți, albi, deștepți, școliți și perfecți le avem.
Minu nu este un copil retardat. Este un copil care
are nevoie de INCURAJARE și acel gen de atenție pe care știi să o oferi, doar
dacă ai primit-o la rândul tău. Acel gen de atenție pe care nu o înveți în
școli și din cărți, ci vine din accesul la dezvoltare și evoluție.
Două au fost lecțiile mele mari:
- Povestea romilor a trecut prin ființa mea și a depășit nivelul de principiu și drepturile omului și, prin extensie, a oricărui copil al cărui potențial rămâne neexplorat din varii motive.
- În ciuda prăpastiei dintre mine și familia mea, am identificat un motiv pentru care le sunt recunoscătoare și le mulțumesc: am pornit în viață de la zero, nu de la minus 100. Și prin înțelegerea asta, am primit darul iertării.
Iar in lumea în care trăim, a porini de la zero
sau de la minus ceva poate face diferența dintre a fi VICTIMĂ sau
SUPRAVIEȚUITOR.
Minu, te iubesc și îți doresc tot ceea ce-i doresc
și copilului meu.
Să fii BINE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu