sâmbătă, 6 decembrie 2014

PE MARGINE



Uneori viata te aduce pe margine. Nu stiu de ce. Si am renuntat sa ma mai intreb.

Dupa trei zile traite intr-o paranteza suspendata la marginea vietii, am revenit. Desi privesc in jur si vad lucruri familiare, am senzatia ca s-au scurs cel putin zece ani. 

Stiu ca este o perceptie subiectiva, dar ea nu face decat sa-mi demonstreze ca realitatea care pare atat de clara, are, de fapt multiple fatete si ca nu depinde decat de o fractiune de secunda ca sa schimbi registrele.



Dupa ce mi-am tinut copilul inert in brate timp de cateva zeci de secunde travestite in ani, acum nu simt nimc.
Prin nu stiu ce mecanism, sufletul meu este intr-o forma de anestezie generala si singura perceptie pe care o am este un fel de frica de orice si de nimic.

Mi-am droit intotdeauna sa fiu si sa ma manifest ca un parinte banal de normal. Am refuzat cu obstinatie idea de parinte erou, deosebit sau iesit din comun. Am incercat cu toata fiinta mea sa pastrez o raportare normala la tot cee ace reprezinta iesitul din comun din viata mea.

Si, totusi, viata m-a adus din nou pe margine. Nu stiu ce se va intampla cand anestezia va trece, dar exista o voce in mine care vrea sa spuna despre lucrurile vazute dincolo de “zidurile orasului”.
                                                                             *
                                                                       *          *
Intre doua salvari si un univers rasturnat, am ajuns impreuna cu Clara la Spitalul Bagdasar Arseni, primiri urgente, traume majore.

Ce este acolo?

Marginea vietii. 
Acesta e un lucru cert. 
Dar dincolo de faptul ca prin natura locului te afli la marginea vietii, frica uriasa nu vine din oamenii raniti pe care ii vezi, ci din lipsa a oricarui detaliu care sa-ti dea siguranta faptului ca acolo vei fi salvat.
O saracie lucie domneste in fiecare ungher. Nu sunt scaune sau targi suficiente, totul este vechi, ruginit si murdar. Este frig. Mirosul este ametitor, personalul medical dezumanizat. Se cearta pe manusi chirurgicale, se rastesc unii la altii si la oamenii din jur. Pacientii sunt “mortul”, “cazutul”, “taiatul”, iar noi “copilu cu criza”. 
Paturile tip targa rulanta sunt separate de de perdele de plastic verde mototolite, vechi si cu urme de sange uscat. O femeie cu gatul fixat in suport de plastic vomita, un barbat tipa si o sistenta tipa si ea la el sa nu se miste ca va ramane paralizat. La o masa de pal roasa cu picioare de metal vreo cinci cadre medicale beau cafea si rad. Unul dintre ei citeste un roman. Cineva geme dupa o perdea. Eu stau de vreo 20 de minute cu Clara in brate, in picioare, in mijlocul unui scenariu de groaza. 
Nu imi mai simt corpul.
Dupa mai bine de o ora facem tomografia. Ne reintoarcem la urgente-traume majore.
Acelasi peisaj. 
Asteptam 3 ore ambulanta ca sa ne readuca la Spitalul Victor Gomoiu.
Trei ore in care nu am avut voie sa stau jos. Si chiar daca mi-ar fi dat voie, nu as fi avut pe ce. Clara este moale si deshidratata. Cer putina apa. Un medic/asistenta imi spune sa merg la chiuveta sa iau un pahar de acolo. Pe marginea chiuvetei se afla un pahar de carton folosit de cafea. Intreb: “Asta?”
“Da, ce are?”
Renunt sa mai pun intrebari pentru ca este inutil. Ma uit la Clara. Are gura si buzele uscate.
Il clatesc si raman cu el in mana. Pentru ca nu ma duc sa iau apa de la robinet, o asitenta usor iritata scoate din buzunarul halatului o sticla de apa plata mica si imi pune putina apa.
E greu sa spun mai mult.
Coloana ma doare ingrozitor de stat in picioare si greutate si am senzatia ca voi aluneca, dar pare un sentiment placut. Pentru ca nu mai pot.
Dupa multe ore intra intepestiv echipajul salvarii asteptate. 
Cred ca a fost prima data in viata mea, cand m-am bucurat atat la vederea uniformelor de Pompieri/SMURD.
Femeia se apropie de mine si mi-o ia din brate pe Clara.
Cu nu stiu care voce ii mai spun: “vedeti ca e grea…”
Cu o voce puternica si sigura imi spune ca e obisnuita si sa nu-mi fac griji.
De abia reusesc sa ma tin dupa echipaj pe holurile mari si intunecoase.
Ploaia de afara ma trezeste.

Ajungem la Spitalul Victor Gomoiu.
E cald. Lumina. Si mi se spune pe nume!
Clara este si ea strigata pe nume.
Vin doctori pe langa noi. Sunt tineri si zambesc. Ni se aduce mancare.
Am stat trei zile acolo. Am vazut lipsurile.
Dar mai mult decat lipsuri, am vazut oameni, caldura si profesionisti care zbat sa faca din putin minuni.
Desi am fost trasnferate de pe o sectie pe alta, m-am simtit in siguranta.
De la asistentele din turele de noapte, pana la medicii sefi de sectie sau medicii profesori care veneau la vizita cu grupuri de studenti, am vazut in primul rand oameni.
Si am mai vazut ceva. Am vazut cum generatia de medici profesori incearca sa “creasca” viitorii medici-oameni.
Doi medici profesori m-au impresionat profund. Chiar daca nu le stiu numele, ii voi pastra in minte.
O doamna doctor cu parul scurt si roscat le-a tinut o lectie practica nu doar de medicina, ci de drepturile omului studentilor sai. Subiectul: Clara.
Un domn doctor inalt si zambitor a descifrat-o  pe Clara in fata tinerilor studenti in cele mai mici unghere, dar nu a uitat nicio clipa sa-si pastreze un anume fel de zambet si un ton molipsitor de pozitiv, care nu transmitea studentilor decat mesajul: “Respecta miracolul vietii”.
Am lasat la final echipa de la Neurologie. Pentru ca nu este o echipa, este o familie.
Au impodobit bradul cu copiii, ne-au vorbit, ne-au ascultat.
I-am vazut in actiune. Prompt, rapid si profesionist. I-am vazut cum cauta raspunsuri si solutii.
Dar i-am vazut si calzi si prieteni.
Si, toti, ne-au spus pe nume. Mereu.
Iar Clara a primt primul cadou de Mos Nicolae.
Ieri seara, pe drumul spre casa, am vazut ca s-au ridicat inca doua cladiri enorme la AFI Palace.
Spitalele de copii au ramas insa la fel.
La marginea vietii.
Iar la marginea vietii, tu doctor, inveti fie sa nu-ti mai pese si sa bifezi condica, fie sa pleci din tara sau...mai rar sa aduci de acasa cadouri de Mos Nicolae pentru copiii tai din sectie.
Pentru ca sistemul bolnav lasa tota povara pe umerii unei optiuni personale.
A medicului.

luni, 17 noiembrie 2014

CE ASTEPT EU DE LA PREȘEDINTELE KLAUS IOHANNIS

Aseară nu am mai putut să stau in casă.

Simt de ceva vreme, cum, nu știu din care cotlon al ființei românești, se trezește un val nou.

Este vizibil și prezent. Cel mai mult online.

Acolo unde glasul neauzit al celor apăsați de o realitate bolnavă se face auzit.
Acolo unde se leagă prietenii peste distanțe.
Acolo unde descoperi că nu ești singurul nebun.

Deși toate datele obiective indicau un cu totul alt rezultat al alegerilor din această toamnă târzie, cumva am văzut cum prinde contur speranța.

Am văzut și am simțit cum generația celor acuzați că știu doar să dea Like, se trezește și spune:

AJUNGE. ESTE TIMPUL NOSTRU.

Românii de peste hotare au aprins scânteia în imensa rețea de voințe conectate online.

Nu voi uita niciodată noaptea dinspe 15 spre 16 noiembrie 2014.
A fost noaptea în care NOI TOȚI AM FOST ONLINE.
Am știut.
Am crezut.
Ne-am regăsit.

NU permit și NU accept vehicularea ideii că m-a cumpărat, manipulat, influențat Băsescu, Iohannis, Macovei, PDL  ACL și tot neamul lor.

Și consider acreditarea acestor idei o JIGNIRE PERSONALĂ.

NU sunt mebră de partid, nu sunt afliată și nici simpatizantă.

NU am rude în politică.

Am propria conștiință și propria voință.

AM ALES SĂ ALEG EU.
AM ALES O IDEE

Și aștept să CONFIRME.

CE ASTEPT EU DE LA PREȘEDINTELE KLAUS IOHANNIS?

Trei lucruri simple:

1. Să fie conștient în fiecare clipă a mandatului său că ocupă funcția prezidențială pentru că NOI, cetățenii, am ALES și LUPTAT pentru asta. Am luptat nu numai cu o mașinărie fabuloasă, transformată în sistem, ci și cu nuanțele de GRI și NEGRU care stau în spatele simbolului Iohannis. Și dacă am mizat pe el, Iohannis, am facut-o în cunoștință de cauză și asumat. Nu m-a izbit cumva amnezia. Este un CEC în ALB pe care eu, cetățeanul, l-am dat. Diferența este, că de data asta am AȘTEPTĂRI.

2. Să fie conștient că după 25 de ani de putreziciune, cunoaștem și intuim repede insiunuarea vechilor metehne. Nu mai vreau derapaje, aroganță, mafie sistemică, nepotisme instalate până la ghișeul unde eu plătesc taxe.

3. Vreau să instaureze DECENȚA, TRANSPARENȚA și DIALOGUL. Vreau să fie un mediator corect între puterile statului. Vreau să readucă respectul în dialogul social. Vreau să mă simt respectată în țara mea, dar și pe străzile marilor orașe europene. Vreau să trăiesc decent și civilizat

Știu că nu este ușor. Pentru că știu ce se ascunde în spatele fiecărui deziderat.

Însă, știu, că nici mie NU mi-a fost ușor să vă investesc cu încrederea și votul meu.

Cu tot ce a presupus acest lucru.

Inclusiv faptul că în miez de noapte în frig și în ploaie, am strâns rândurile cu cei care au ales sa spuna:

AJUNGE. ESTE TIMPUL NOSTRU.



miercuri, 5 noiembrie 2014

”Nu se poate doamnă, cât vor mai spăla vasele copiilor cu cârpe din chiloți vechi..?”

Cum se numește ziua în care un exponent din inima sistemului de educație speciala din România vine la mine și, preț de două ore, îmi spune cu date certe ” Este jaf la drumul mare. Se fură ca în codru!”?

Datele poveștii curg cu o viteza halucinantă și de abia apuc sa notez. Paranteză în paranteză, care deschide o nouă filă de enormități. Informații și date identificate și dentificabile. Și toate astea duc negreșit suuuuus, foarte sus, acolo unde cercurile se închid.

Dupa aproape 14 ore de muncă simt că amețesc. Nu pentru că m-am îndoit vreodată de mizeria la propriu și la figurat din școlile speciale, de lipsa de educație de calitate, de indiferență, de neprofesionalism, de corupție, ci pentru că nici în visele mele cele mai horror, eu utilizator al acestui sistem bolnav prin fetița mea și reprezentant al unei organizații nonguvernamentale, NU am mers cu gândul până acolo.

Mă uit la omul din fața mea și, deși arareori mi se întâmplă, TAC. 
Tac pentru că mă simt în atâtea mii de feluri și mâ încearcă atâtea intenții, dar nu pot să iau o decizie, nici măcar în interiorul meu.

Este irelevant de ce a venit acum, de ce mi se adresează mie, de ce nu a făcut-o mai de mult.

Sunt față în față cu SISTEMUL. Și e mai urât decât mi-am putut imagina vreodată.

Să mă simt bine că apare o breșă din interior?
Să mă simt o clipă luminată că încep să înțeleg înverșunarea campaniei sindicatelor și a reprezentanților din educație îndreptate împotriva mea, când au simțit pericolul punerii sub lupă și a desființării școlilor speciale?
Să-mi fie frică de ce am văzut și auzit?

Fix în această clipă, nu știu. Pentru că mă simt copleșită.

Dar ceva mă zgărie rău pe suflet. O frază care, știu și simt că imi va calăuzi următorii pași:

”Nu se poate doamnă, cât vor mai spăla vasele copiilor cu cârpe din chiloți vechi și femeile de serviciu vor păzi copiii, în timp ce ele stau la țigări?”

vineri, 31 octombrie 2014

36 - pagină de jurnal


Ziua care îmi aduce al 36 – lea an este simpla.
Este primul an în care nu am emoții și nici așteptări.

Nu-mi imaginez ce cadouri voi primi, cine ma va suna sau cine îmi va trimite mesaje.

Nu astept nimic.

Nu mai astept niciun telefon de la tine, TATA, pentru că el oricum nu a venit cand trebuia sau niciodată când am așteptat. Și, da, ziua mea a fost de 36 de ori pe 1 noiembrie. Și între timp au fost în viața mea multe momente în care mi-aș fi dorit sa sune telefonul sau să fii langă umărul meu.

Dar nu ai fost.

Nici la admiterea în liceu, nici la Bacalaureat, nici cand am devenit studentă, nici cand am devenit licențiata, nici la doctorat, nici când am fost mireasă, nici cand am adus-o pe lume pe Clara, nici..nici.

Îți mulțumesc pentru cele 4 sau 5 urări de La mulți ani de Sfânta Maria și îți doresc o bătrânețe liniștită și la fel de singură că anii copilăriei mele.

Pentru mine vei rămâne un nume pe care îl port după mine pe toate diplomele.

Nu aștept de la tine MAMI niciun cadou, deși ai insistat mult să-mi trimiți ceva de peste ocean, pentru care nu ai omis sa spui ca ai muncit tu. Îți mulțumesc.

În puținii ani în care am fost împreună NU cadouri am așteptat, ci ceva ce nu ai reușit sa-mi dai niciodată.

Vreau să știți amândoi, mama și tata, că ați lăsat în sufletul meu un fel anume de urme, a căror notă de plată o resimt și după 36 de ani. Dar, vreau sa știți că a venit momentul în care am luciditatea necesară să înțeleg ceea ce am refuzat cu obstinație să accept nepermis de mult timp. Vreau să știți că nu ați știut să fiți părinți. Și mai vreau să știți că de fiecare dată când am tăcut sau nu m-am revoltat sau nu am ripostat, am facut-o din neputința de a da jos de pe piedestal niște repere, care, în fapt nu erau repere.

Vreau să fiți liniștiți.  A venit momentul în care nu mai aștept nimic de la voi.

Cred ca am așteptat suficient.

Nu, asta nu este o judecată, este o povară pe care a venit vremea să v-o returnez.

Eu am purtat-o destul.

Mulțumesc pentru anul greu pe care l-am încheiat. Pentru că el a făcut curățenie în jurul meu.

Am trait, in felul în care știu eu să o fac, fiecare despărțire pe care mi-a adus-o anul 2014.

Dar am învățat să nu mai aștept. Și sunt bine.

Am purtat războaie urâte și inegale. Dar am învățat și am mers mai departe. 

Pentru că refuz compromisul.

Sunt recunoscătoare pentru sufletele albe care au rămas și sunt aici lângă mine, acasă, la câteva strazi, cartiere, dincolo de centura Bucureștiului sau aiurea.

Sunt recunoscătoare pentru oamenii noi din viața mea. Și pentru încrederea pe care am primit-o ca pe un cec în alb în cele mai neașteptate momente.

Sunt recunoscătoare pentru telefonul de ieri în care cineva mi-a spus într-o română cu accent italienesc: ”Mădălina îți trimit băieții mei”.

Sunt recunoscătoare pentru un mesaj venit la ora 01.10 în noapte, în care o persoană întâlnită o singută dată față în față, mi-a spus: ”Multa putere că o să aveți nevoie să faceți tot ce doriți.”

Azi 1 noiembrie 2014, drumul meu merge mai departe.


miercuri, 17 septembrie 2014

DA, VORBESC in fața unui SENATOR al României.




DA, vorbesc în fața unui Senator al României.
Pentru că sunt cetățean.
Pentru ca platesc taxe și impozite.
Pentru că el, senatorul, este acolo ca sa ma asculte pe mine, cetățeanul.
Pentru că eu, cetățeanul l-am așezat pe el pe scaunul de catifea verde din Camera Superioară a legislativului Românesc.

Nu aveți voie să vorbiți în fața unui senator al României!” – Cătălin Croitoru, senator

Nu aveți cei șapte ani de acasă și ne vorbiți de educație, mestecați gumă, ieșiți afară!” – Cristina Anghel – senator – fosta învățătoare în Caracal care a făcut greva foamei pentru mărirea salariilor.


Două exemple minore ale jignirilor la care am fost supusă.

De ce?

Pentru că le-am spus că în România 31.132  copii cu dizabilitati nu sunt școlarizați.
Pentru că există legislație internațională care obligă România la educație incluzivă.
Pentru că am dat citire la mărturia a două mame: Anca Popescu și Edit Roman.

Dragele mele, aflați că sunteți niște mincinoase! Așa spun domnii senatori.

Ce spune Anca:
” .... Baietii mei gemeni, B si M, in varsta de 11 ani, ambii paraplegici, cu grad grav de handicap, au primit premiul I la scoala speciala in clasa a IV a, cu note maxime la Sport, Matematica si Limba Romana...se pare ca sunt campioni, numai ca eu nu pot vedea asta. De fapt, de abia vorbesc și de abia se misca...Acesta este sistemul de educatie din Romania...gol...doar pe hartie”.

Ce spune Edit:

”Emoţii cumplite cu gândul la noul an şcolar, ultimul pt. Adi...Au fost până acum şapte ani pierduţi, şapte ani în care nimeni nu s-a obosit să-l înveţe ceva, nu văd de ce ăsta al optulea ar face vreo diferenţă. Dar na,dă bine la statistici încă un copil cu dizabilităţi absolvent al învăţământului obligatoriu. Mâine facem cunoştinţă cu noul profesor psihopedagog, nici nu ştiu al câtelea...atâţia au fost, de am pierdut şirul. Deci, numai bucurie nu simt în momentul ăsta! Mă gândesc cu groază la ce vom face anul viitor! ”

Miercuri, 17 septembrie 2014, am participat la o CACIALMA numită dezbatere în Comisia pentru Învățământ a Senatului României pe marginea proiectului de lege privind drepturile copiilor cu dizabilități.

Am participat în calitate de cetățean, de părinte al unui copil cu dizabilități, de om care de mai bine de trei ani de zile respiră, trăiește, muncește și luptă pentru drepturile copiilor cu dizabilități.

M-am pregatit cu zeci de documente, cu punctaje, cu extrase din legislația internațională, cu rapoarte de țară, cu cifre și statistici oficiale, cu mărturii ale părinților de copii cu dizabilități.

La nivelul abject și precar la care s-au coborât acești oameni pe care eu, cetățean, îi plătesc nu a fost loc de discuții pe marginea unui proiect pe care am venit să-l susținem, îmbunătățim și completăm.

NICIO VORBĂ DESPRE PREVEDERILE PROIECTULUI DE LEGE.

Mai bun sau mai prost, cu lucruri ce necesită îmbunătățiri, completări sau modificări, proiectul s-a născut din suferința necuprinsă a unor zeci de mii de părinți din țara asta, care au ajuns la limita suportabilității și care, evident, pentru domnii și doamnele senatori NU CONTEAZĂ.

Cum suntem noi?

Arogante, impertinente și mincinoase.

Și pentru a-și suține aceste ”păreri” și-au chemat gașca de aplaudaci sindicaliști, care printre 3 ocări și 2 jigniri mai miorlăiau că profesorii au salarii mici.

Da, profesorii au salarii mici. Și ca ei alte sute de mii de oameni în țara asta.
Dar v-ați ales greșit reprezentanții, stimați dascăli.
Sindicaliștii dumneavoastră NU trebuie să vină cu buchete de flori la doamna senator Ecaterina Andronescu și să sărute umil mâini în stânga și in dreapta.

Concluzia ”dezbaterii” a fost pusă de doamna senator Ecaterina Andronescu:

”Și baroneasa Nicholsson mi-a cerut să închid școlile speciale. Pentru că era dezinformată ca acolo se face îndoctrinare ceaușistă. I-am arătat că nu e așa și s-a convins!”

Revelator, doamna senator. Și fix la subiect.

La final, vreau să vă spun așa:

Stimată doamna Andronescu,
Stimată doamnă Anghel,
Stimate domnule Croitoru,

DA, vorbesc în fața unui senator al României.

Și nu mi-e frică, deși ați făcut tot ce v-a stat în putință să mă intimidați.
Nu îmi este rușine.
Pentru că eu NU MINT și nu umflu cifre, așa cum m-ați acuzat când mi-ați tăiat microfonul.
Nu sunt ”expert in educație”, așa cum m-ați acuzat și m-ați trimis acasa să-mi văd de copil.
SUNT MAMA UNUI COPIL CU DIZABILITĂȚI careia statul nu-i oferă nimic.
SUNT MULT MAI EXPERT DECAT DUMNEAVOASTRĂ
SUNT CETĂȚEAN
ȘI AM DREPTURI, chiar dacă dumneavoastră nu mi le recunoașteți.


SA VĂ FIE RUȘINE!

Mulțumesc doamnelor/prietenelor/expertelor care au impărtășit cu mine secvența morbidă a statului de drept eșuat.

joi, 17 iulie 2014

AM APRINS O CANDELA PENTRU Valentin CAMPEANU


Astazi am aprins o candela pentru un tanar pe care nu l-am cunoscut niciodata.
Numele lui era Valentin Campeanu.
Nu stiu daca cineva a facut-o pana acum.
De ce?
Pentru ca Valentin Campeanu a fost un copil abandonat cu dizabilitate intelectuala, care a murit la putin peste 18 ani, de infometare severa si hipotermie, inchis intr-un depozit al Spitalului de Neuropsihiatrie Poiana Mare.
De ce am simtit sa fac asta?
Pentru ca astazi am trait sentimentul ca lumina a patruns in vagauna in care trupul lui s-a stins in urma cu niste ani.
Astazi CEDO a facut dreptate, acolo unde zeci de autoritati competente si criminale din tara asta NU au facut-o.
Astazi CEDO a decis ca a fost incalcat dreptul la viata al tanarului Valentin Campeanu.
Am trait fiecare clipa a pronuntarii deciziei Curtii astazi.
Nu am niciun merit in razboiul lung si greu dus de niste oameni pe care am bucuria de a-i cunoaste personal.
Si totusi, astazi am trait bucuria intr-un alt fel.
Nu in felul expertului implicat in caz, ci in felul unui om care a vazut cu proprii ochi ororile din orfelinatele de copii cu dizabilitati.
In felul unui om care a scris pagini nesfarsite despre ceea ce a vazut.
In felul unui om care nu a dormit multe nopti, caci poarta in suflet privirile pierdute ale unor zeci de copii pe care a simtit ca-i abandoneaza in iad cand a iesit pe poarta centrelor.
In felul unui parinte care are acasa un copil cu dizabilitati intelectuale.
Astazi am vrut sa-i spun lui Valentin: "Dragul meu copil, nu te-am cunoscut, dar nu te-am uitat. Astazi, tarziu, e adevarat, ti s-a facut dreptate"
Astazi as vrea sa le spun miilor de suflete inchise ca exista speranta.
Si mi-as dori tare mult ca ziua de azi platita cu pretul unei vieti sa fie inceputul SCHIMBARII.

joi, 22 mai 2014

DE CE NU ASTEPT, NU INTELEG SI NU NEGOCIEZ



Joi, ora 00.30. Clara plânge strident, cu evidente pusee de durere acuta intermitentă. Duce repetitiv mana la gura si apasă. Nu poate sa-mi spună ce o doare. Nu poate sa localizeze nici măcar gestual cu exactitate sursa durerii.

Ca în alte sute de cazuri o fixez cu privirea sau, mai bine zis, cu sufletul și în nu știu care fel înțeleg ca are dureri la dinți. Îi dau Nurofen și aștept. Încerc sa-i citesc povesti. Nu merge. Încerc sa ne uitam la Frumoasa Balerina. Nu merge.

Se face ora 1.00 noaptea. Clara plânge în continuare. Sun la Clinica DM. Privată.
Ne îmbrăcăm urgent și plecăm.

Clinica DM este locul în care copilul meu a beneficiat de o intervenție chirurgicala stomatologică complexă în urma cu o lună.

De ce m-am dus la DM? Nu pentru că prefer satenul pe pereți sau lifturile silențioase. Ci pentru că NU am fost primiți în nicio altă clinică/cabinet/spital din București.

Pentru că în România este singurul loc în care se efectuează intervenții complexe stomatologice la copii cu dizabilități.

De ce acolo? Pentru că este singurul loc în care un medic specialist vine lunar din Israel și vindecă copiii care nu pot vorbi, care nu acceptă un tratament stomatologic clasic, care necesită anumite tipuri de anestezie generală.

Nopatea trecută medicul din Israel nu era. Drăguț și amabil personalul ne-a trimis acasă cu prescripție de Nurofen. ”Nu avem ce sa-i facem. Nu ne dăm seama ce are. Ne pare rău, dar trebuie să așteptăm sosirea domnului doctor din Israel.” Adică...peste aproximativ o lună.

Ce riscăm la Facultatea de Stomatologie? Distrugerea lucrării făcute cu o lună în urmă. O anestezie generală nesigură (în urmă cu mai puțin de un an, un tânăr cu Sindrom Down de 18 ani moare din cauza anesteziei generale efectuate pentru o extracție dentară).

Plecăm acasă cu un recipient de gel anestezic local pentru copii și cu speranța sosirii la un moment dat a medicului din Israel.

Cât am plătit pentru ca fetița mea să poată mesteca și să nu mai aibă dureri? Niște mii de euro.

Cât mă costă corecția chirurgicală a malformației de cord efectuate în Germania pentru că în România nu exista soluție în anul 2005?

30 de ani de credit.

Soluția oferită de sistemul medical Românesc: ”Lăsați-o în spital și mergeți acasă și faceți altul”.

De peste 10 ani contribui la asigurările de stat cu 40% din veniturile mele. De foarte mulți ani muncesc ca să pot compensa absența unui SISTEM. Și chiar dacă am suficienți bani, NU am SOLUȚII.

La 9 ani copilul meu nu îmi poate spune UNDE o doare. Iar dacă simt simbiotic ce are, nu am unde să o duc.

Nu îmi poate spune, nu pentru că sistemul ei neurologic este atât de afectat încât nu poate vorbi, ci pentru că ”NU ESTE LUCRATĂ”.

Nu este lucrată pentru că NU am unde să o duc, în afara mediului privat costisitor.

Eu, Madălina, mama Clarei nu sunt suficient de potentă financiar să-i pot acoperi nevoile de bază în mediul privat.

Și, totuși, este vina mea?

NU, cu siguranță NU.

Este exclusiv vina unui sistem corupt, indolent și surd la nevoile contribuabilului.

Clara are dreptul la intervenție timpurie asigurată de stat.
Clara are dreptul la sănătate asigurată prin sistemul public.
Clara are dreptul la educație asigurată prin sistemul public.

Fiecare dintre aceste drepturi îi este încălcat zilnic.

În miezul nopții eu alerg disperată, cheltui sume uriașe, în privat.

Eu sunt persoana căreia îi spuneți voi din birourile voastre guvernamentale sau din spatele unor frumoase mandate generale pe drepturile omului: sa am răbdare, să mai discutăm, să dezbatem, să mai facem niște conferințe, să mai analizăm.

Sau, mai grav: ”Chiar este o prioritate asta acum? Să nu exagerăm.”

NU, eu nu mai am răbdare, nu vreau să mai aștept și NU NEGOCIEZ dreptul la viață al copilului meu.

De peste 20 de ani dezbateți, faceți conferințe, grupuri de lucru, vizite de studii și vă pozați cu ei, copiii noștri.

De peste 20 de ani dormiți liniștiți în fiecare noapte, în timp ce zeci de mii de copii își pierd dreptul la viață decentă, iar alte multe mii mor neștiuți în centre închise de copii cu dizabilități.

E alegera ta, părinte, dacă accepți că el, copilul tău, NU poate sau nu are dreptul la mai mult.
Eu am ales.

Nu accept.

Nu aștept.

Nu negociez.

Și, NU, NU SUNT MÂNDRĂ CĂ SUNT ROMÂNCĂ. Așa cum scrie acum pe toate bannerele electorale.

joi, 15 mai 2014

APEL IMPOTRIVA INTIMIDARII SOCIETATII CIVILE LIBERE


Functionarea libera si neingradita a societatii civile reprezinta unul dintre mecanismele fundamentale ale statului de drept.

Atunci cand autoritatea statului recurge la metode directe sau indirecte de intimidare si/sau reducere la tacere a organizatiilor nonguvernamentale vocale, in oricare dintre domeniile vietii sociale, apare un mare semn de intrebare cu privire la functionarea democratiei si la respectarea drepturilor fundamentale.

Sunt mama unui copil cu dizabilitati din Romania si liderul unei organizatii nonuvernamentale vocale, care lupta pentru drepturile copiilor cu dizabilitati - Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilitati.

In ultimii trei ani, organizatia mea a reclamat abuzurile si discriminarile impotriva copiilor cu dizabilitati, a sesizat autoritatile competente, a obtinut decizii importante pe linie de discriminare, hotarari judecatoresti privind incalcarea drepturilor copiilor cu dizabilitati, a implementat campanii nationale de informare si advocacy pentru drepturile acestor copii.

Cauza copiilor cu dizabilitati a fost adusa in atentia publica prin prezenta constanta in spatiul media.

Recent, organizatia mea a introdus in Parlamentul Romaniei un proiect de lege pentru drepturile copiilor cu dizabilitati. Acest proiect de lege este rezultatul a mii de kilometri parcursi in tara pentru a ajunge la parintii si copiii uitati de sistem, este rezultatul a zeci de intalniri si grupuri de lucru, este rezultatul vocii neauzite a peste 30.000 de parinti de copii cu dizabilitati, care doresc o SCHIMBARE reala in viata copiilor lor. este rezultatul unui efort urias de munca voluntara.

Acest proiect de lege NU este perfect.

Dar este, cu siguranta, infinit mai aproape de spiritul Conventiei ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati si de nevoile reale ale copiilor si parintilor.

Proiectul de lege privind drepturile copiilor cu dizabilitati este in dezbatere publica in Parlamentul Romaniei, iar contributiile constructive reprezinta o sansa suplimentara de a aduce o schimbare in viata copiilor cu dizabilitati

Cheia de bolta a acestui proiect o reprezinta REFORMAREA SISTEMULUI DE EDUCATIE pentru ca ei, copiii nostri, sa poata avea, cel putin sansa de a accesa sistemul de educatie.

Despre cum NU este sistemul de educatie al copiilor cu dizabilitati in Romania nu voi vorbi acum.

REZULTATUL?

D-na Jeni Marinescu-Director Scoala Speciala Targoviste

Agentii guvernamentali au declansat o campanie agresiva si calomnioasa de reducere la tacere a mea si a organizatie mele. Campania este ascunsa sub masca unei miscari sindicale impotriva demersului nostru.
                                                 
Concret, ce se intampla:
1. mesaje calomnioase si agresive private si in mediul online

2.mesaje scrise pe autoturismul personal: ~HANDICAPATII LA SCOALA SPECIALA~

3.articole de presa denigratoare si false cu privire la prevederile proiectului de lege

4.sute de memorii depuse de liderii sindicali din educatie pentru retragerea Proiectului de lege in Parlamentul Romaniei

5.amenintarea profesorilor cu pierderea locurilor de munca in situatia adoptarii unui astfel de proiect de lege

6.dezinformarea parintilor care au copii in scolile speciale ca nu vor mai avea unde sa-si scolarizeze copiii

7.demersuri de organizare a unor mitinguri ale profesorilor pentru drepturile copiilor SANATOSI, amenintati de invazia copiilor cu dizabilitati in scolile de masa.

Cine se afla in spatele acestei campanii de intimidare:


Inalti functionari publici din structurile guvernamentale de resort. 

Neputand sa ia atitudine public impotriva unui demers liber si democratic, se uitlizeaza paravanul sindicatelor din educatie, respectiv educatia speciala.
Doamna Liana Maria MITRAN este Director General pe Invatamant Special in Ministerul Educatiei.
Acesta este un extras dintr-o conversatie cu liderii sindicali din invatamantul special, pe un grup online, in care acestia sunt invitati sa ia atitudine si sa se coalizeze impotriva noastra.
Este doar un exemplu.

Extras din unul dintre sutele de memorii depuse de liderii sindicali in Parlamentul Romaniei:

Nu stiu (sau poate mai bine spus, nu vreau sa stiu) ce interese au fost atinse.

Ce stiu cu siguranta, insa, este ca Raportul Comisarului ONU pentru Drepturile Omului  din decembrie 2013 privind dreptul la educatie al persoanelor cu dizabilitati vorbeste despre:

- dreptul persoanelor cu dizabilitati la educatie incluziva (cap III, art. 26)
- despre "Clauza de ne-excludere" - interzice refuzul accesului la scolile de masa (Cap. III. art 26)
- despre masuri obligatorii de evitare a excluziunii ( Cap. III, art 27)
- despre egalizarea oportunitatilor prin masuri de adaptare si accesibilizare obligatorii (cap. III, art 51)
- despre interzicerea segregarii si obligativitatea imbunatatirii procesului de incluziune in scolile de masa (Cap. III, art. 51)
- despre transformarea scolilor speciale in centre de resurse pentru incluziune sociala (cap IV, art. 60)

Pentru toate acestea, ne spune Raportorul ONU
"Este nevoie de vointa si autoritate politica serioasa pentru a depasi rezistenta institutionala la SCHIMBARE "
(Cap. IV, art. 59).

Personal ma simt agresata si vulnerabila in fata fortei unui sistem hotarat sa reduca la tacere orice demers care presupune o SCHIMBARE EFECTIVA. Si, ma astept la mai mult.

Mesajul meu pentru toti cei care reprezinta societatea civila si care doresc sau isi vor dori sa schimbe la un moment dat ceva in aceasta tara este: Do we stand for our democratic rights?