Tu ți-ai lăsa copilul sa invete in aceeași școală cu un ”criminal”? NU. L-ai trimite pe cel din urmă la școala de handicapați.

Acesta este raționamentul pe care îl folosesc câteva sute de părinți din București zilele astea.

Despre ce este vorba.

În luna mai 2018, un copil în vârsta de 9 ani diagnosticat cu ADHD și cu un trecut consistent de abandon și abuzuri domestice, își ucide bunica.

Cumplit și dramatic.


Mass media face din acest caz suculent o melodramă sângeroasă perpetuată pe luni de zile.

Copilul in cauză are și un frate mai mic. Cei doi copii și mama se află într-un centru maternal al DGASPC Sector 1.

În toamnă se încearcă înscrierea celor doi copii la școală. Inspectoratul Școlar al Municipiului București îi propune mamei învățământ la domiciliu sau școala de masă cu însoțitor. Mama optează pentru învățământ de masă.

Din acest punct începe nebunia.

Patru școli din București refuză înscrierea celor doi copii.

Părinții organizați colectivist strang semnături, fac petiții, proteste și greve pentru ca ambii copii să nu fie primiți în școală pentru că nu își doresc ca ai lor copii să fie uciși de ”criminalul” în cauză și de fratele sau mai mic, posibil contagiat de sindromul criminal. Discursul de incitare și ură atinge cote fulminante.

Soluția salvatoare identificată de acești părinți este ȘCOALA SPECIALĂ. În unanimitate.

Trag aer în piept și închid ochii.

Mă gandesc cum ar fi dacă Clara ar fi elevă în acea școală. Imi legitimez o stare de neliniște. Apoi, după ce mai trag aer o dată, neocortexul și inima mea încep să funcționeze. Primul gand care îmi vine, punându-mă în locul acelor părinți, este legat de CE SERVICII DE SUPORT PRIMEȘTE ACEST COPIL  și CARE SUNT MĂSURILE PE CARE ȘCOALA/ISMB/DGASPC  le iau pentru a preveni orice fel de risc la adresa copilului meu și a celorlalți copii din școală.

Apoi, mă văd redactând o Petiție către școală prin care rog să mi se comunice aceste măsuri și cine este responsabil cu implementarea lor. Apoi aș solicita o întâlnire colectivă a părinților cu mama celor doi copii pentru a înțelege situația și pentru a vedea cum putem găsi împreună soluții pentru a crea o atmosferă decentă și prietenoasă pentru copiii noștri în școală. În plus, m-aș gandi că această mama este tare amărâtă și aș încerca să văd cum pot ajuta.

Respir din nou și deschid ochii.

La televizor aud și văd: ”Să fie dus într-o școală specială. Este un pericol pentru copiii noștri”.

Acum cu ochii deschiși, sunt mama unui copil cu dizabilitate, care știe ce înseamnă liste de semnături și ură revărsată pentru excluziune. Dar nici macar asta nu contează.

Contează că acești părinți crispați și iraționali consideră ca ai lor copii trebuie salvați de ”criminalul” de 9 ani, însă în logica lor, copilul meu și copiii cu dizabilități NU. Adică nu este ok să fie un pericol în școala de masă, dar în școala handicapaților este în regulă.

De ce? Pentru că școala specială este ghena la care aruncăm tot ceea ce este diferit, urât, bonav și periculos. Nu e așa? Acolo NU CONTEAZĂ. Acolo este un loc al uitării.

Nimeni nu mai are răbdare să audă.

În fluviul de ură irațională, uităm de legi și drepturi.
Uităm să contextualizăm.
Uităm că suntem oameni.

Iar in tot acest timp Inspectoratul Școlar și Școala se spală pe mâini, ascunzând sup preșul urii pe care ei l-au generat intenționat, multiple prevederi legale, norme și responsabilități pe care le au pentru a asigura un cadru optim de învățare pentru TOȚI COPIII.

Important este să se războiască părinții între ei. Iar cei, plătiți din banii lor, să doarmă liniștiți.

Revenind.

Nu știu care sunt explicit și specific nevoile acestui copil în acest moment. Căci lipsa de transparență a autorităților este binecunoscută.

Poate are nevoie să stea acasă. Poate are nevoie de spitalizare sau terapie sau joc în parc sau tratament sau la școală alături de ceilalți copii sau toate la un loc.

Dar ce știu sigur, este că în toată povestea asta, ceva este fundamental greșit. Adică aproape totul.

1. Două instituții publice se derobează de responsabilitate și eludează, ca să nu zic încalcă legea. Pentru explicații juridice accesați acest Comunicat.

2. Părinții instigați și speriați de școală și Inspectorat, acționează furibund și fără să gândească pe principiul supraviețuirii celui mai puternic.

NU am văzut niciunul dintre părinții înveninați să ridice o simplă întrebare, de genul:

• - Ce poate determina un copil de 9 ANI să ucidă?
• - Ce știm despre viața și familia acestui copil?
• - Ce pericol real poate pune un copil de 9 ani însoțit de un adult (așa cum a propus ISMB) într-o școală cu sute de copii și zeci de profesori?
• - CUM AȘ PUTEA SĂ AJUT?

Și lista poate continua.

Căci întrebarea ne face oameni.

Dar pentru că încă mulți dintre noi nu am învățat să fim oameni, este bine că avem LEGI.

Iar legile, fie că ne plac sau nu, trebuie respectate. De bună voie sau cu forța pentru a nu ne sfâșia între noi așa cum se întâmplă în zilele astea triste.

Un mare judecător american spunea: ”Să te îndoiești de unanimitatea în acuzare, în absența unui apărător”.

Iar acești copii nu au niciun apărător.

Doar degete acuzatoare îndreptate către ei.

Cât de greu îți poate fi ție, părinte speriat, ca în loc să alungi, să încerci să înțelegi și apoi să ajuți.

E un exercițiu de dezvoltare personală la care te provoc.

*Înțelegând importanța siguranței tuturor copiilor, dar și teama părinților năsucută din lipsa de acces la informații și neimplicarea autorităților, subliniem faptul că recomandarea ISMB de școlarizare în învățământul de masă cu însoțitor poate reprezenta o soluție în măsura în care aceasta rezultă în urma unei evaluări de specialitate. 

Totodată, școala specială nu reprezintă o soluție pentru copilul în cauză deoarece acesta nu are o dizabilitate intelectuală sau de învățare (adică pentru ce are atribuții directe acest tip de unitate de învățământ), iar rolul școlilor speciale nu este acela de a fi ”școli de corecție”. 

În acest context, cred sincer că dacă cele două instituții responsabile își duc la îndeplinire atribuțiile și cu sprijinul comunității se poate identifica soluția optimă pentru toți copiii.

INFANTILIZAREA - Pericolul perfid care-i pândește pe copiii noștri

Nu pot să nu observ de când m-am întors în țară un aspect teribil de neplăcut și grav, care se manifestă în relațiile cu ai noștri copii, respectiv copiii cu dizabilități.

Problema este însă, că acest tip de anomalie relațională pe care îl voi descrie mai jos, NU are legătură cu ”sistemul” neapărat și lipsa de servicii, implicare, pregătire a diferiților specialiști care interacționează cu copiii cu dizabilități.

NU.

Are legătură cu fiecare dintre noi: mama, tatăl, bunicii, prietenii, famila extinsă, cunoștințele, specialiștii, profesorii, oamenii de la coadă din supermarket. Oricine și toată lumea.

Evident, asta nu reprezintă o conspirație generală împotriva copiilor cu dizabilități. Nicidecum. Este pur și simplu reflecția unui anumit tip de percepție pe care chiar părinții copiilor cu dizabilități o au despre aceștia, cu toată iubirea și grija pe care le-o poartă.

Inclusiv eu am fost victima acestui mod parșiv de a percepe lucrurile și, implicit, pe copilul meu.

DESPRE CE ESTE VORBA?

De foarte multe ori copiilor noștri le lipsesc sau se manifestă minimal o serie de abilități precum comunicarea verbală, motricitatea grosieră/fină, mobilitatea, expresia facială relevantă în context, interacțiunea complexă sau dezirabilă cu cei din jurul lor.

Pornind de la aceste aspecte obiective, persoanele care interacționează cu ei, copiii cu dizabilități, prezumă în mod implacabil (mai mult sau mai puțin conștient) că au de-a face cu un soi de ”animăluțe”, care trebuie hrănite, duse la toaletă, îmbrăcate, puse să facă incastre, turnuri de cuburi sau să repete la infinit cum face cățelul, pisica, vaca etc.

În cazul în care copilul are vârsta de 1- 4 ani, lucrurile pot fi acceptabile. Ce te faci însă, dacă același tip de comportament se manifestă și in raport cu mulți copii mai mari, adolescenți sau chiar adulți? Pur și simplu pornind de la premisa că ”oricum NU înțeleg, NU pot, NU știu”.

Sunt semne subtile pe care fiecare copil/adolescent/adult cu dizabilități le transmite de respingere a acestui tip de comportament. Insă, noi, blocați în convingerea că oricum nu înleg sau nu pot, nu le vedem.

Am văzut adulți și adolescenți infantilizați cumplit inclusiv în vestimentație și în maniera în care cei din jurul lor comunicau sau se purtau cu ei. Tristețea și depresia acelor tineri era absolut evidentă.

Am întâlnit părinți care vorbesc în prezenta copilului/tânărului cu dizabilități ca și când nu ar fi de față, fie despre copilul însuși, fie certându-se, fie ignorând total prezența sa în încăpere.

Am întâlnit copii/tineri/adulți care nu sunt întrebați/puși în situația de a-și exprima opțiunea în legătură cu nimic pornind de la premiza fundamental greșită că ”oricum nu înțeleg sau nu-i interesează”.

INFANTILIZAREA este unul dintre cele mai mari pericole și capcane pentru copiii nostri. Deși poartă masca grijei și a afecțiunii, de fapt, ea ascunde lipsa de încredere în propriul copil/tânări/adult.

Această lipsă de încredere se transmite dincolo de cuvinte și, conform studiilor de specialitate în psihologia comportamentală, reduce drastic încrederea în sine și capaciatea de a încerca lucruri noi, de a descoperi și de a avea inițiativă. Mai mult decât atât, pe termen lung generează tiferite tipuri de afecțiuni din sfera depresiei și anxietate.

Mai mult, acest tip de abordare creează climatul perfect pentru așteptări scăzute de la copiii/adulții cu dizabilități, perpetuează paradigma veșnicei asistențe sociale și a lipsei de investiții în dezvoltarea potețialului lor.

În concluzie, fie că suntem părinți, prieteni, profesori sau avem orice tip de relație cu un copil/tânăr cu dizabilități trebuie să facem efortul conștient de a depăși prejudecățile interioare și trebuie să avem decența de a-l credita pe copilul din fața noastră cu maximul de încredere în potențialul său. 

Nu uitați, aparențele pot fi înșelătoare!

Gândiți-vă, care ar fi statutul lui Stephen Hawking*, dacă în jurul său ar avea numai oameni care îl percep ca pe un neputincios?

Infantilizarea nu este numai periculoasă, dar ea se poate transforma și în încălcarea unor drepturi fundamentale ale copilului sau adultului cu dizabilități.


1. Dați posibilitatea copilului să-și exprime opțiunea, indiferent dacă o face verbal sau printr-o privire sau gest.

2. Provocați-l să aleagă, să experimenteze, să refuze.

3. Vorbiți cu el, chiar dacă pare că nu înțelege. NU îi vorbiți ca unui bebeluș.

4. NU îi negați/infirmați sentimentele sau senzațiile. Dacă s-a lovit și plânge sau țipă, dati-i dreptate, ajutați-l să treacă peste moment.

5. Acordați-i încredere: ”știu că poți, știu că înțelegi, data viitoare o să poți mai bine!”

6. Zâmbit-i, încurajați-l, demonstrați-i că este important.

7. Observați-l, cunoașteți-l, descoperiți-l în fiecare zi.

Este un COPIL.

HEI, COPILE, UNDE ȚI-E VOCEA?

În marea de zgomot, las aici o poveste.

Cristi are 7 ani și ”învață” la o școală specială.

Adidașii îl strâng pentru că sunt cu două numere mai mici, iar geaca roșie atârnă lălâie pe el. Ar vrea să nu meargă astăzi la școală, dar îi este foame și știe că dacă nu merge va fi pedepsit de îngrijitoare și nici nu va primi mâncare. Este nervos și supărat. Dar nu înțelege foarte bine de ce nu îi este bine.

Ar vrea sa spună. Dar cui să spună. Ce să spună, când nu știe ce să spună?

Știe doar că este furios. 

Că îl rod pantofii. 

Cineva țipă la el și o ia la fugă. Dărâmă ceva. E prins din urmă de doamna Gina. 

Palme multe și reci îi taie obrajii. Se zbate, se întinde pe jos. Cineva îl ia de păr și îl ridică. O ia la fugă cât poate de repede. Își simte inima ieșind din piept. Degetele de la picioare îl înjunghie. Aleargă. Repede pe scări spre clasă.

Lovește o doamnă pe scări. Palme. Multe palme și pumni peste cap. Țipă. Mușcă. O mână puternică îi prinde părul din spate și fruntea lui se izbește de peretele scării. O dată. De două. Nu mai știe de câte ori. Se smucește și fuge. Fuge iar.

Sala de mese poate fi salvarea. În plus acolo e mâncare. Izbește ușa sălii și fuge din nou. Se aruncă 

sub o masă pe care o lovește cu creștetul capului. Deranjează doamnele de la masă.

E tras cu forța de sub masă. Palme, zgâlțâituri, durere. Țipete. Cuvinte neînțelese. A greșit. Iar.

Urmează pedeapsa cea mare. Pastila.

Dar pe el îl dor degetele. Adidașii îl strâng. Rău.

Unde ți-e vocea copile?

Vocea lui Cristi s-a stins când banii de haine/cazarmament pentru copii de la primărie, în loc să ajungă la părinți sau îngrijitori, școala a decis să cumpere haine chinezești la duzină de la firma prietenă a școlii en-gros. Cei 400-600 lei s-au transformat în adidași de plastic și geci otova de adulți.

Vocea lui Cristi s-a stins când profesorii bifează prezenți toți copiii la clasă ca să-și justifice norma și să le mănânce sau să le ia acasă mâncarea celor absenți.

Vocea lui Cristi s-a stins când în fiecare an de Paște și Crăciun firma de alimente aduce porci și curcani conducerii școlii, care umple portbagaje flămânde. Dar ei primesc cioturi de aripă la masă. Și sunt bune. Foarte bune. E bine când e Paște. Doar trebuie să faci ieșirea de curcani pe inventar, nu e așa?

Vocea lui Cristi s-a stins atunci când Primăria le-a închis sala de sport și a închiriat-o pentru cluburi private sportive de copii de ștabi, caci, deh, e renovată și frumoasă pe bani europeni.

Vocea lui Cristi s-a stins când reprezentantul părinților în Consiliul de Administrație al școlii este un părinte care știe doar un singur cuvânt: DA! Pentru că e bine să ai curcan de Paște și Porc de Crăciun.

Vocea lui Cristi s-a stins când copiii se bat în neștire, iar profesorii sunt în camera de fumat.

Vocea lui Cristi s-a stins când profesorii fac norme duble, dar pleacă la 1 și cardul lor este alimentat lunar cu peste 4-5.000 de lei. Doar au sporuri de risc în școala de handicapați, căci e periculos acolo.

Vocea lui Cristi s-a stins când tovarășul lui a terminat cele nouă clase de școală, știe toți fotbaliștii de la Steaua, dar nu a fost învățat să-și scrie numele. Pentru că e retardat.

Vocea lui Cristi s-a stins când prietenul lui a fost bătut de colegul de a 9 a și i-a dislocat umărul în curtea școlii în timp ce profesorul de sport fuma sub șopron, iar mama lui a aflat că mingea l-a lovit la ora de sport.

Vocea lui Cristi s-a stins când Maria a rămas fără dinții din față, căci doamna de religie are dosul palmei greu și piatră mare la inel, dar mama ei știe că scările au fost vinovate.

Vocea lui Cristi s-a stins când profesorii devin consilieri la primărie, firmele nevestelor le aduc detergenți și rechizite care nu ajung niciodată la copii.

Vocea lui Cristi s-a stins când în ziua de inspecție părinții sunt sunați să-și aducă copiii la școală ca să iasă la număr, când se repară bănci și se pun flori în clase pentru vizite oficiale. Când profesorii stau până noaptea să facă modele de plastilină ca să fie văzute la control. Plastilina care nu ajunge niciodată la ei, la Cristi.

Vocea lui Cristi s-a stins de fiecare dată când directorul urlă la părinții veniți de la zeci de kilometri distanță cu copiii și-i amenință că le aruncă copiii în stradă. Iar ei cred și tac.

Vocea lui Cristi s-a stins cu fiecare control de la Inspectorat, care constată că lucrurile sunt în ordine, căci afacerile autorităților locale și ale rudelor de gradul I, II și III trebuie să prospere.

Vocea lui Cristi se stinge cu fiecare pastilă de ”liniștire” pe care i-o vâră abil la baza limbii doamna asistentă, căci doamna doctor are program de 2 ore pe săptămână, nu zilnic ca pe hârtie.

Vocea lui Cristi s-a stins cu fiecare reclamație rămasă fără răspuns la Poliție, Parchet, Protecția Copilului, Inspectorat și Minister.

Hei, copile, unde ți-e vocea?, întreabă omul care mătură în spatele școlii.

Cristi nu știe să răspundă. Dar îi arată degetele de la picioare pline de răni.

Acum e bine. Asfaltul rece îi face bine și nu îl știe nimeni aici în spate.

Un fir subțire de sânge se prelinge din rănile de la adidașii de plastic cumpărați pe banii lui de domnul director din en-gros-ul din Colentina.

Hei, copile, unde ți-e vocea?

Aș vrea să ți-o dau pe a mea.

Dar până și tastele mele sunt prea puține ca sa nu fie blocate în lanțurile tăcute ale cumetriilor infracționale, care pornesc de la bucătăria unde tu mănânci cioturi de aripi de curcan de Paște și ajung până pe cele mai luxoase alei din Sectorul 1, Strada Berthlot, Piața Victoriei, Casa Poporului și lista continuă.

Dar, una peste alta, e bine în școlile speciale. Acolo copiii sunt protejați și sunt înconjurați de specialiști.

DESPRE MILĂ – NU SUNT O VICTIMĂ

Zilele astea m-a tot încercat un sentiment nedefinit pe care îmi era foarte greu să-l numesc sau descriu. Concediul medical pentru Clara mi-a permis totuși să analizez acest disconfort emoțional care mă încearcă de când m-am întors în Romania, adică acum vreo 3 luni. Și am realizat că nu este un sentiment nou, ci starea asta pervazivă de disconfort îmi este cumva extrem de familiară, numai că pauza de România de mai bine de un an mă vindecase de ea.

Așa cum mi se întâmplă de fiecare dată, etapele mai dificile din viață vin cu o perioadă de reflecție și cu înțelegerea unor lucruri care mă ajută de fiecare dată să mă reinventez sau să mă așez mai drept în viața mea.

Dincolo de lecția fabuloasă cu micuțul Minu din Spitalul Grigore Alexandrescu (descrisă într-opostare anterioară), am înțeles ce mă deranjează și împovărează cumplit în spațiul în care trăiesc, adică în România.

Pe oriunde merg cu fetița mea Clara sau oriunde povestesc despre ea, în 95% din cazuri mă confrunt cu două tipuri majore de atitudine:

• Respingere și distanțare
• Milă și compasiune

Dacă pentru respingere și distanțare am dezvoltat o serie de ”anticorpi”, care mă fac să merg mai departe fără să clipesc, căci am mijloacele intelectuale și legale să înțeleg sau rezolv situația, mila și compasiunea ascunse sub cele mai nebănuite forme de manifestare îmi creează un disconfort existențial major.

De exemplu, nu mai deunăzi eram la DGASPC la fabuloasa Comisie de Evaluare pentru fabulosul Certificat de Handicap. Le povestesc oamenilor ”de specialitate”, de altfel, despre progresele Clarei în SUA și despre faptul că după 10 luni de școală, înțelege limba engleză de bază. Fără să vreau mă opresc din exuberanța amintirilor despre normalitate și îi văd pe membrii Comisiei cum mă privesc cu o compasiune nesfârșită. Le-am auzit gândurile: ”Săraca, e bine că poate să viseze!”

Oameni ”binevoitori”, în principiu, pe unde merg cu a mea Clara, simt nevoia să ”mă încurajeze” și să-mi spună că ”sunt curajoasă, puternică și că am o cruce grea de dus”. Mai mult, șoapte după colțuri de genul ”săraca, are un copil grav bolnav” îmi zgârie urechile major. Aceștia sunt cei binevoitori sau ”prieteni” sau ”rude”. După ce și-au stors lacrima de milă sau oftatul de compasiune se întorc la viețile lor, cu un mare ”Doamne ferește pe buze” și cu sentimentul că pe ei Dumnezeu i-a ferit, sunt norocoși și, în plus, secunda de milă cumva i-a înnobilat.

Pe de altă parte, cei nemernici, gen politicieni sau diferiți funcționari ai autorităților în fața cărora revendic drepturi pentru copiii cu dizabilități sau propun diferite schimbări mă trimit direct sau indirect acasă să am grijă de copilul ”bolnav”, pentru că, nu e așa, principala mea calitate este de ”îngrijitor al unui copil grav bolnav”, iar orice altă dimensiune a existenței mele este anulată.

Dragi ”prieteni” reali sau virtuali,

Vreau să vă spun că ”mila și compasiunea” voastră mă împovărează și perpetuează anormalul în societatea în care trăim.

NU, nu sunt o victimă. Nu mă identific cu ștampila voastră. Și nici nu port ”o cruce” mai mică mai mare mai grea sau mai nu știu cum. Am un copil cu Sindrom Down. Ca mine sute de milioane de familii din lumea asta. Și este perfect în regulă.

Dacă îmi este greu? DA. Uneori îmi este greu. Foarte greu. Dar nu pentru că am un copil ”bolnav”, ci pentru că el este tratat ca fiind ”bolnav” în România, deci nu are acces la lucrurile firești pe care ceilalți copii le au gen: locuri de joacă, școală, servicii etc.

Mila ta nu mă ajută cu nimic. Și știi de ce?

Pentru că eu am integrat-o pe Clara în viața mea firesc, cu tot ce presupune ea.

Pentru că viața mea este mult mai mult decât provocările creșterii unui copil cu Sindrom Down. Provocări pe care le tratez și rezolv firesc, așa cum face orice părinte când are în față un obstacol pentru copilul său.

Am o viață personală și profesională foarte bogată. Învăț permanent lucruri, îmi place să călătoresc, îmi place să citesc cărți de specialitate și de dezvoltare personală, îmi place să-mi cumpăr haine, genți și parfumuri. Ies la cafea cu prietenii, merg la conferințe, evenimente, organizez lucruri, scriu, urmez cursuri și chiar școli. Particip la competiții de tot felul, mă cert și mă împac cu oameni, plâng, râd, sufăr și uneori mă bucur atât de tare că țopăi ca un copil.

Și în toată ecuația asta complexă, dar firească, a vieții mele, vii tu și-mi spui într-o formă sau alta că eu sunt o VICTIMĂ. Că am o cruce grea de dus. Adică mă anulezi cu o privire, cu un gest sau cu o expresie.

Dacă într-adevăr interesul tău este real față de greul din viața mea, pe care nu îl neg, ci doar îl integrez firesc în viața mea, atunci faci ceva concret. De exemplu:

-          Îți înveți copilul că e ok să aibă un coleg de clasă diferit

-          Îți înveți copilul să se joace cu copilul meu

-          Când povestesc despre o problemă pe care o am te gândești serios și, dacă îți stă în putere, faci ceva concret. Dacă nu, îmi trimiți un gând bun și este suficient.

În ipostaza mea profesională, ”mila și compasiunea” se transformă în sloganuri de genul ”ești o super mamă, super erou, super puternică.” Aprecierile de genul acesta nu mă încântă și nici nu mă flatează. Ba, mai mult îmi transferă un soi de responsabilitate. Nu mă consider o mamă eroină sau o salvatoare. Și nu îmi doresc acest rol. Tot ceea ce fac, este rezultatul unor credințe pe care le am și a voinței de a transforma ideile în fapte. Faptul că de-a lungul anilor am ajutat și luptat pentru sute de copii, am făcut-o din pasiune, punându-mi expertiza în slujba unor principii. Asta nu înseamnă că sunt în măsură să rezolv probleme globale.

Da, pot să inspir oameni și acțiuni, dar fără solidaritate și fără implicarea concretă a tuturor celor care cred că o apreciere pe Facebook este maximul a ceea ce pot face, nu vom crea o viață mai bună pentru noi și copiii noștri.

A mă compătimi pe mine sau pe alți părinți ca mine ascunde în mod parșiv ideea că un copil cu o condiție diferită este o povară, un blestem, ceva în neregulă. Când de fapt este doar un copil pe care trebuie să-l acomodăm în familia noastră, în comunitatea mică și în societate.

NU, nu sunt o VICTIMĂ. Sunt un părinte și un profesionist, care face ce știe mai bine.

UN COPIL CÂT O LECȚIE DE VIAȚĂ - Da. Am imbrățișat și pupat și lăudat un copil rom

Un copil cu nume de floare. Pe care din discreție o să-l numesc Minu. Minu de la minune.

Minu a fost colegul de salon al Clarei în nopțile lungi dintr-un spital bucureștean. De când am intrat în salon, mi-au picat ochii pe el. Nu, nu pentru că era pata de culoare a salonului, ci pentru că a fost primul zâmbet larg pe care l-am primit în locul acela. Pentru că mama lui îl ținea lipită de ea și pentru că mânuțele lui mici șurubăreau niște mașinute de plastic cu nespusă bucurie.

La colțul clădirii, la o cafea, mama lui, o tânără cu un zâmbet la fel de mare ca a lui Minu îmi povestește cu simplitate o poveste, care avea sa-mi mai așeze o piesă mare și grea în economia minții și sufletului meu:

Minu are șase ani și ceva și a trecut razant pe lângă ”școala ajutătoare”. Omenii de la școală i-au spus mamei că ”este prea mic” și că ”să meargă să-l caute la doctori” pentru că ceva nu este în regulă la el.

Cu buna credință a omului care nu înțelege putreziciunea sistemului, tânăra mamă își lasă copilul cel mai mic acasă și se internează la spital ”să-și caute copilul la cap” și la corp. Este convinsă că analizele de la spital și doctorii îi vor da o bulină magică și Minu intr-un an (adică anul amânat de școală) va fi ca toți ceilalți copii.

Deși îmi venea să o îmbrățișez, m-am abținut, ca să nu revărs asupra ei o emoție pentru care nu era pregătită. Așa că am felicitat-o că nu l-a înscris la școala specială și i-am explicat cât de bine am putut ce și cum ar trebui să procedeze ca să-l ajute pe Minu.

Din momentul acela, involuntar, i-am studiat pe cei doi, mama și copil ca să pot face un sens. Era evident faptul că femeia asta tânără și drăguță, care și-a lăsat un alt copil mic acasă ca să umble prin doctori și spitale își iubea copilul. Era evident din fiecare gest al ai. Deși gesturile ei de tandrețe aveau o stângăcie, ceva din relația lor spunea dincolo de cuvinte că liantul dintre ei era nimic altceva decât iubirea.

Și totuși, Minu nu vorbea clar, nu pronunța bine, jocul lui nu era creativ și căuta cu disperare aprobarea mamei din fiecare privire și din fiecare gest. Atunci m-am uitat la ea, mama lui Minu.

Probabil prea tânără după ”standardele” noastre. Ceva din tot comportamentul ei pe care nu îl pot descrie, m-a făcut să văd pentru o fracțiune de secundă un film paralel cu ea copil. Și am văzut cum nimeni nu i-a explicat cum să se joace cu păpușa, nu i-a citit o carte de copii și nu i-a răspuns la întrebările aparent fără sens pe care Minu i le punea acum, iar ea nu știa să răspundă, deși îl ținea strâns la pieptul ei.

Iau o cărticică de-a Clarei și mă așez pe marginea patului lor. Deschid prima pagină și încep să citesc cu intonație augmentată, așa cum îi citesc Clarei, povestea iepurașului și a țestoasei. La un moment dat ridic privirea și zăresc nu un chip, ci două fascinate. Povestea continuă și la final Minu îmi identifică personajele cu succes și râdem împreună de iepurașul păcălit de țestoasă. Îl laud zgomotos și îl aplaud.

Gândurile îmi aleargă nebune și mă mut la noi în patul de salon.

Pe seară, la cină, Minu vine la sala de masă cu mama lui și se așează lângă noi. Mama lui se pregăteșe să-l hrănească. Fără să-i zic nimic, iau o furculiță curată și i-o așez în mânuța dreaptă lui Minu. Mama lui încearcă să-mi spună că nu mănâncă singur.

Nu apuc să-i ghidez mâna de de două ori că Minu începe să mănânce cu o bucurie de nedescris cartofii fierți de spital. Și mânâncă tot în tăcerea deplină a mea și a mamei. Mă uit la el și-mi dau lacrimile. De bucurie. De emoție. De binecuvântare.

Nu mă mai pot abține și îl îmbrățișez tare, tare. Imortalizez momentul într-un selfie de suflet. Îl laud și îl încurajez cu bucurie și aplauze. Îi spun că este deștept și frumos și că știe să facă o grămadă de lucruri pentru că e băiat mare și că eu am încredere în el.

Minu este atât de emoționat și râde. Râde mult și frumos. Dar mai emoționată ca el este mama lui, care trăiește emoția unor cuvinte pe care nu numai că nu le-a oferit, dar nici nu le-a primit la rândul ei.

Când m-am trezit din euforie, am simțit privirile apăsătoare și pline de judecată ale oamenilor din sala de mese. M-am uitat în jur și pentru cuvintele nespuse din privirea lor, o secundă i-am urât și apoi i-am compătimit.

Da. Am imbrățișat și pupat și lăudat un copil rom.

Și sunt foarte fericită. Mă simt normal. Mă simt om.

Înainte de culcare, am auzit cum mama lui Minu îi recitea povestea cu iepurațul și țestoasa pe care i-am facut-o cadou. Cu intonație.

Și iubirea lor părea că a căpătat alte valențe.

Am ieșit afară să iau aer și să fumez o țigară. Era prea mare lecția asta.

O minune de copil condamnat de prejudecățile celor din jur și de predeterminarea socială.

Mama lui nu era proastă, rea sau indiferentă. Ci pur și simplu era un Minu devenit adult devreme și fară privilegiile, pe care noi, cei mulți, albi, deștepți, școliți și perfecți le avem.

Minu nu este un copil retardat. Este un copil care are nevoie de INCURAJARE și acel gen de atenție pe care știi să o oferi, doar dacă ai primit-o la rândul tău. Acel gen de atenție pe care nu o înveți în școli și din cărți, ci vine din accesul la dezvoltare și evoluție.

Două au fost lecțiile mele mari:

1. Povestea romilor a trecut prin ființa mea și a depășit nivelul de principiu și drepturile omului și, prin extensie, a oricărui copil al cărui potențial rămâne neexplorat din varii motive.
2. În ciuda prăpastiei dintre mine și familia mea, am identificat un motiv pentru care le sunt recunoscătoare și le mulțumesc: am pornit în viață de la zero, nu de la minus 100. Și prin înțelegerea asta, am primit darul iertării.

Iar in lumea în care trăim, a porini de la zero sau de la minus ceva poate face diferența dintre a fi VICTIMĂ sau SUPRAVIEȚUITOR.

Minu, te iubesc și îți doresc tot ceea ce-i doresc și copilului meu.

Să fii BINE!

SCOALA NU A INCEPUT SI PENTRU CLARA

Pentru Clara școala nu a mai început anul acesta.
Pentru ca în România nu exista o Miss Jill.
Pentru ca în România nu există școli incluzive.
PENTRU CĂ O SOCIETATE NU POATE FI CIVILIZATĂ CU FORȚA.

Am încercat foarte mulți ani să schimb lucrurile în țara mea. Cu un preț extrem de mare.

În disperarea mea, mi-am pus lucrurile în valiză și am plecat peste Ocean să învăț cum se face educație încluzivă (US Department of State Fulbright Fellow). De la firul ierbii, din clasă, până la nivel de politici publice.

AM VĂZUT ȘI TRĂIT POSIBILUL UNUI PRINCIPIU ÎN CARE AM CREZUT MEREU.

Acum sunt în România.


Depozitara unui know-how neinteresant pentru nimeni.

Uneori nici chiar pentru o parte dintre părinti.
Pentru că, nu e așa, nici chiar ei nu cred că un copil cu dizabilitate poate învăța alături de ceilalți copii. Mai ales, dacă e o dizabilitate ”gravă”, cum punem noi etichete.
Pentru că așa au fost educați. Pentru că așa li s-a spus.

Nu mai vorbesc de autorități.

România trăiește pe arhitectura statului comunist în proporție de 100%. De la clădiri și instituții fizic vorbind, până la logica instituțională și a funcționarilor, care sunt formal aleși SĂ CONDUCĂ, nu SĂ SERVEASCA cetățeanul.

Spoială de reforme, să ne facem că facem, bani europeni și internaționali cheltuiți doar pe aparențe, ziduri vopsite, termopane și traininguri formale. Aproape 30 de ani,

Nu am de gand să mai dezvolt critica pentru că este plin internetul de arătat cu degetul.
În fapt, este foarte multă ignoranță, lipsă de bună credință și voința de ”să ne apucăm de treabă”.

În țara în care toți sunt docți, deștepți și le știu pe toate, toți se fac că fac. Hârtii degeaba. Proiecte fantomă, strategii bombastice, în timp ce o mână spală pe alta.

În realitate, peste 18.000 de copii cu dizabilități sunt în afara oricărei forme de școlarizare, iar aproape 31.000 sunt izolați în școli speciale.

În realitate, Clara ieri NU a început școala. pentru că NU are unde.

În realitate, eu sunt aici și pentru o vreme sunt dispusă să SERVESC.

Trebuie însă să am si cu cine și pentru cine.

O SOCIETATE NU SE POATE CIVILIZA CU FORȚA.

Iar pentru cine e dispus să aștepte 1000 de ani. Să o facă.
Îi doresc succes.

What would Jesus do?

Final de 2016

Intr-o casa frumoasa de la marginea Bucurestiului, pe holul ce ducea catre etaj, am vazut pe perete un poster mare si inramat. Pe un fond deschis la culoare scria cu litere de-o schioapa: WHAT WOULD JESUS DO? Era iarna anului 2016. In casa unei fiinte de lumina.

De atunci si pana in prezent a curs anul 2016. Cu multe provocari. Cu limite depasite si cu experiente formatoare. Anul 2016 a fost cu siguranta lectia realizabilului si tocmai de aceea experientele personale, profesionale si spirituale s-au "jucat" la limita. Tocmai pentru ca limita era cea care trebuia nu depasita, ci anulata. Pentru ca limitele sunt fixe si solide doar pentru ca noi le construim asa.

Dincolo de ele insa, nu este decat iubire.

What would Jesus do? este raspunsul intrebare la toate provocarile ivite, nu intamplator, in viata noastra. Este calea pe care o aleg. Restul este balast si bruiaj. Este lectia unui 2016 greu si al desprinderii de spatiul si universul in care am trait.

Iar calatoria intre doua lumi, cu tot ceea ce a presupus ea, mi-a oferit darul perfect al intelegerii ca deasupra oricarui principiu si norme se afla BINELE si SMERENIA.  Iar ele nu pot coexista cu mandria, judecata, aratatul cu degetul, agresivitatea si datul de lectii, competitia oarba si atitudinea de "eu le stiu pe toate", chiar imbracate in cele mai bune intentii. Adica mult zgomot asa cum este la noi acasa (in Romania). Si nu numai. Probabil. Dar acolo le-am trait eu. In cele mai nebanuite forme si variatiuni.

Asta nu inseamna ca eu nu m-am adaptat mediului in care m-am format si trait. Ba da. Dar acum am inteles de ce la noi este greu. Pentru ca nu avem exercitiul lui "a fi bun degeaba". Pentru ca ne este frica sa ne aratam vulnerabilitatile stiind ca inevitabil cineva le va taxa si pentru ca trebuie musai sa aratam, in contra balans cat de buni, perfecti si plini de succes suntem.

La pragul dintre ani, mi s-a validat o intuitie. Si asta imi aduce liniste.

What would Jesus do? este intrebarea si raspunsul meu. Nu stiu daca imi va iesi mereu, dar stiu ca voi lucra cu mine si cu sufletul meu pentru asta.

Daca dati intamplator peste aceste randuri, poate ne intrebam impreuna.

Sa fiti bine in 2017 si mereu.

Iti multumesc Lili.