luni, 16 octombrie 2017

UN COPIL CÂT O LECȚIE DE VIAȚĂ - Da. Am imbrățișat și pupat și lăudat un copil rom


Un copil cu nume de floare. Pe care din discreție o să-l numesc Minu. Minu de la minune.

Minu a fost colegul de salon al Clarei în nopțile lungi dintr-un spital bucureștean. De când am intrat în salon, mi-au picat ochii pe el. Nu, nu pentru că era pata de culoare a salonului, ci pentru că a fost primul zâmbet larg pe care l-am primit în locul acela. Pentru că mama lui îl ținea lipită de ea și pentru că mânuțele lui mici șurubăreau niște mașinute de plastic cu nespusă bucurie.

La colțul clădirii, la o cafea, mama lui, o tânără cu un zâmbet la fel de mare ca a lui Minu îmi povestește cu simplitate o poveste, care avea sa-mi mai așeze o piesă mare și grea în economia minții și sufletului meu:
Minu are șase ani și ceva și a trecut razant pe lângă ”școala ajutătoare”. Omenii de la școală i-au spus mamei că ”este prea mic” și că ”să meargă să-l caute la doctori” pentru că ceva nu este în regulă la el.

Cu buna credință a omului care nu înțelege putreziciunea sistemului, tânăra mamă își lasă copilul cel mai mic acasă și se internează la spital ”să-și caute copilul la cap” și la corp. Este convinsă că analizele de la spital și doctorii îi vor da o bulină magică și Minu intr-un an (adică anul amânat de școală) va fi ca toți ceilalți copii.

Deși îmi venea să o îmbrățișez, m-am abținut, ca să nu revărs asupra ei o emoție pentru care nu era pregătită. Așa că am felicitat-o că nu l-a înscris la școala specială și i-am explicat cât de bine am putut ce și cum ar trebui să procedeze ca să-l ajute pe Minu.

Din momentul acela, involuntar, i-am studiat pe cei doi, mama și copil ca să pot face un sens. Era evident faptul că femeia asta tânără și drăguță, care și-a lăsat un alt copil mic acasă ca să umble prin doctori și spitale își iubea copilul. Era evident din fiecare gest al ai. Deși gesturile ei de tandrețe aveau o stângăcie, ceva din relația lor spunea dincolo de cuvinte că liantul dintre ei era nimic altceva decât iubirea.

Și totuși, Minu nu vorbea clar, nu pronunța bine, jocul lui nu era creativ și căuta cu disperare aprobarea mamei din fiecare privire și din fiecare gest. Atunci m-am uitat la ea, mama lui Minu.
Probabil prea tânără după ”standardele” noastre. Ceva din tot comportamentul ei pe care nu îl pot descrie, m-a făcut să văd pentru o fracțiune de secundă un film paralel cu ea copil. Și am văzut cum nimeni nu i-a explicat cum să se joace cu păpușa, nu i-a citit o carte de copii și nu i-a răspuns la întrebările aparent fără sens pe care Minu i le punea acum, iar ea nu știa să răspundă, deși îl ținea strâns la pieptul ei.

Iau o cărticică de-a Clarei și mă așez pe marginea patului lor. Deschid prima pagină și încep să citesc cu intonație augmentată, așa cum îi citesc Clarei, povestea iepurașului și a țestoasei. La un moment dat ridic privirea și zăresc nu un chip, ci două fascinate. Povestea continuă și la final Minu îmi identifică personajele cu succes și râdem împreună de iepurașul păcălit de țestoasă. Îl laud zgomotos și îl aplaud.

Gândurile îmi aleargă nebune și mă mut la noi în patul de salon.

Pe seară, la cină, Minu vine la sala de masă cu mama lui și se așează lângă noi. Mama lui se pregăteșe să-l hrănească. Fără să-i zic nimic, iau o furculiță curată și i-o așez în mânuța dreaptă lui Minu. Mama lui încearcă să-mi spună că nu mănâncă singur.

Nu apuc să-i ghidez mâna de de două ori că Minu începe să mănânce cu o bucurie de nedescris cartofii fierți de spital. Și mânâncă tot în tăcerea deplină a mea și a mamei. Mă uit la el și-mi dau lacrimile. De bucurie. De emoție. De binecuvântare.

Nu mă mai pot abține și îl îmbrățișez tare, tare. Imortalizez momentul într-un selfie de suflet. Îl laud și îl încurajez cu bucurie și aplauze. Îi spun că este deștept și frumos și că știe să facă o grămadă de lucruri pentru că e băiat mare și că eu am încredere în el.

Minu este atât de emoționat și râde. Râde mult și frumos. Dar mai emoționată ca el este mama lui, care trăiește emoția unor cuvinte pe care nu numai că nu le-a oferit, dar nici nu le-a primit la rândul ei.
Când m-am trezit din euforie, am simțit privirile apăsătoare și pline de judecată ale oamenilor din sala de mese. M-am uitat în jur și pentru cuvintele nespuse din privirea lor, o secundă i-am urât și apoi i-am compătimit.

Da. Am imbrățișat și pupat și lăudat un copil rom.

Și sunt foarte fericită. Mă simt normal. Mă simt om.

Înainte de culcare, am auzit cum mama lui Minu îi recitea povestea cu iepurațul și țestoasa pe care i-am facut-o cadou. Cu intonație.

Și iubirea lor părea că a căpătat alte valențe.

Am ieșit afară să iau aer și să fumez o țigară. Era prea mare lecția asta.

O minune de copil condamnat de prejudecățile celor din jur și de predeterminarea socială.

Mama lui nu era proastă, rea sau indiferentă. Ci pur și simplu era un Minu devenit adult devreme și fară privilegiile, pe care noi, cei mulți, albi, deștepți, școliți și perfecți le avem.

Minu nu este un copil retardat. Este un copil care are nevoie de INCURAJARE și acel gen de atenție pe care știi să o oferi, doar dacă ai primit-o la rândul tău. Acel gen de atenție pe care nu o înveți în școli și din cărți, ci vine din accesul la dezvoltare și evoluție.

Două au fost lecțiile mele mari:
  1. Povestea romilor a trecut prin ființa mea și a depășit nivelul de principiu și drepturile omului și, prin extensie, a oricărui copil al cărui potențial rămâne neexplorat din varii motive.
  2. În ciuda prăpastiei dintre mine și familia mea, am identificat un motiv pentru care le sunt recunoscătoare și le mulțumesc: am pornit în viață de la zero, nu de la minus 100. Și prin înțelegerea asta, am primit darul iertării.

Iar in lumea în care trăim, a porini de la zero sau de la minus ceva poate face diferența dintre a fi VICTIMĂ sau SUPRAVIEȚUITOR.

Minu, te iubesc și îți doresc tot ceea ce-i doresc și copilului meu.
Să fii BINE!



marți, 12 septembrie 2017

SCOALA NU A INCEPUT SI PENTRU CLARA


Pentru Clara școala nu a mai început anul acesta.
Pentru ca în România nu exista o Miss Jill.
Pentru ca în România nu există școli incluzive.
PENTRU CĂ O SOCIETATE NU POATE FI CIVILIZATĂ CU FORȚA.

Am încercat foarte mulți ani să schimb lucrurile în țara mea. Cu un preț extrem de mare.

În disperarea mea, mi-am pus lucrurile în valiză și am plecat peste Ocean să învăț cum se face educație încluzivă (US Department of State Fulbright Fellow). De la firul ierbii, din clasă, până la nivel de politici publice.

AM VĂZUT ȘI TRĂIT POSIBILUL UNUI PRINCIPIU ÎN CARE AM CREZUT MEREU.

Acum sunt în România.


Depozitara unui know-how neinteresant pentru nimeni.

Uneori nici chiar pentru o parte dintre părinti.
Pentru că, nu e așa, nici chiar ei nu cred că un copil cu dizabilitate poate învăța alături de ceilalți copii. Mai ales, dacă e o dizabilitate ”gravă”, cum punem noi etichete.
Pentru că așa au fost educați. Pentru că așa li s-a spus.

Nu mai vorbesc de autorități.

România trăiește pe arhitectura statului comunist în proporție de 100%. De la clădiri și instituții fizic vorbind, până la logica instituțională și a funcționarilor, care sunt formal aleși SĂ CONDUCĂ, nu SĂ SERVEASCA cetățeanul.

Spoială de reforme, să ne facem că facem, bani europeni și internaționali cheltuiți doar pe aparențe, ziduri vopsite, termopane și traininguri formale. Aproape 30 de ani,

Nu am de gand să mai dezvolt critica pentru că este plin internetul de arătat cu degetul.
În fapt, este foarte multă ignoranță, lipsă de bună credință și voința de ”să ne apucăm de treabă”.

În țara în care toți sunt docți, deștepți și le știu pe toate, toți se fac că fac. Hârtii degeaba. Proiecte fantomă, strategii bombastice, în timp ce o mână spală pe alta.

În realitate, peste 18.000 de copii cu dizabilități sunt în afara oricărei forme de școlarizare, iar aproape 31.000 sunt izolați în școli speciale.

În realitate, Clara ieri NU a început școala. pentru că NU are unde.

În realitate, eu sunt aici și pentru o vreme sunt dispusă să SERVESC.

Trebuie însă să am si cu cine și pentru cine.

O SOCIETATE NU SE POATE CIVILIZA CU FORȚA.

Iar pentru cine e dispus să aștepte 1000 de ani. Să o facă.
Îi doresc succes.


sâmbătă, 31 decembrie 2016

What would Jesus do?

Final de 2016

Intr-o casa frumoasa de la marginea Bucurestiului, pe holul ce ducea catre etaj, am vazut pe perete un poster mare si inramat. Pe un fond deschis la culoare scria cu litere de-o schioapa: WHAT WOULD JESUS DO? Era iarna anului 2016. In casa unei fiinte de lumina.

De atunci si pana in prezent a curs anul 2016. Cu multe provocari. Cu limite depasite si cu experiente formatoare. Anul 2016 a fost cu siguranta lectia realizabilului si tocmai de aceea experientele personale, profesionale si spirituale s-au "jucat" la limita. Tocmai pentru ca limita era cea care trebuia nu depasita, ci anulata. Pentru ca limitele sunt fixe si solide doar pentru ca noi le construim asa.

Dincolo de ele insa, nu este decat iubire.

What would Jesus do? este raspunsul intrebare la toate provocarile ivite, nu intamplator, in viata noastra. Este calea pe care o aleg. Restul este balast si bruiaj. Este lectia unui 2016 greu si al desprinderii de spatiul si universul in care am trait.

Iar calatoria intre doua lumi, cu tot ceea ce a presupus ea, mi-a oferit darul perfect al intelegerii ca deasupra oricarui principiu si norme se afla BINELE si SMERENIA.  Iar ele nu pot coexista cu mandria, judecata, aratatul cu degetul, agresivitatea si datul de lectii, competitia oarba si atitudinea de "eu le stiu pe toate", chiar imbracate in cele mai bune intentii. Adica mult zgomot asa cum este la noi acasa (in Romania). Si nu numai. Probabil. Dar acolo le-am trait eu. In cele mai nebanuite forme si variatiuni.

Asta nu inseamna ca eu nu m-am adaptat mediului in care m-am format si trait. Ba da. Dar acum am inteles de ce la noi este greu. Pentru ca nu avem exercitiul lui "a fi bun degeaba". Pentru ca ne este frica sa ne aratam vulnerabilitatile stiind ca inevitabil cineva le va taxa si pentru ca trebuie musai sa aratam, in contra balans cat de buni, perfecti si plini de succes suntem.

La pragul dintre ani, mi s-a validat o intuitie. Si asta imi aduce liniste.

What would Jesus do? este intrebarea si raspunsul meu. Nu stiu daca imi va iesi mereu, dar stiu ca voi lucra cu mine si cu sufletul meu pentru asta.

Daca dati intamplator peste aceste randuri, poate ne intrebam impreuna.

Sa fiti bine in 2017 si mereu.

Iti multumesc Lili.

duminică, 27 noiembrie 2016

VIITORUL NU SE CONSTRUIESTE CU PETICE

Nu stiu cum se intampla pe strazile voastre, dar eu pe orice strada am locuit in Bucuresti, invariabil dupa o iarna si zapada aferenta, apareau zeci de gropi mai mari si mai mici. Unele bune sa-ti rupi piciorul, altele masina, iar altele sa esuezi definitiv in vreun crater.

Pana spre mijlocul verii traiam in stransa comuniune cu ele, pana filma vreo televiziune sau urmau alegeri. Apoi, brusc, apareau lucratorii patriei si plombau cu acelasi vesnic pietris cu smoala gropile. Plombele tineau fix pana primavara urmatoare, cand strada era si mai distrusa. Si uite asa, iar o luam de la capat.

Azi nu vreau sa vorbesc despre infrastructura rutiera din Romania, ci despre educatia copiilor nostri.

De peste 7 ani de zile intr-o forma sau alta, la birou, la instanta, la CNCD, prin tara, prin bibliotecile din Romania si de aiurea, pe la conferinte, seminarii, grupuri de lucru sau de cercetare, la diferite univesitati sau institutii europene sau internationale si mai nou in Statele Unite, vorbesc, scriu, invat, citesc, prezint, argumentez sau pledez despre educatie. Despre educatia incluziva. Despre dreptul efectiv la educatie de calitate.

In drumul asta modest si deloc usor am fost trimisa acasa sa am grija de copilul meu handicapat (Senator Ecaterina Andronescu), am fost acuzata rand pe rand de fanatism, lipsa de expertiza in domeniul educational, de neapartanenta la un grup academic de cercetare in domeniul educatiei, de absenta experientei pedagogice, de faptul ca nu sunt profesor, nu sunt factor de decizie, in fine ca "am basca si ca nu am basca". In concluzie, ca nu am legitimitatea profesionistilor nostri in ale educatiei sa-mi dau eu cu parerea despre educatia copiilor cu dizabilitati si, ca sa vezi, sunt prea tanara (!) si cumva, prea “mama” ca sa-mi dau eu cu parerea. “Parerile” mele find catalogate drept “nave spatiale” (functionar MENCS Liana Mitran).

Privesc astazi cum subiectul educatiei este cumva pe buzele tuturor. Fiecare are cate o idee, cate o parere, se mai supara cineva pe facebook sau la televizor si ne arata cu degetul despre cum ar trebui sa stea lucrurile in educatia din Romania.

Ma bucur sa vad ca “se discuta”. E bine ca prinde contur acest subiect marginal de care nu-i pasa mai nimanui cu niste multi ani in urma, cand eu si organizatia mea faceam prima carare in tenebrele educatiei copiilor cu dizabilitati din Romania de care nu vorbea NIMENI. In orice fel, este bine cand subiectul ajunge pe agenda publica.

Simt insa ca ne paste un pericol si mai mare. Pozitia normativa pe care si-o aroga multi vorbitori nu este constructiva. Si cu atat mai putin, cand larg raspanditul parerism devine normativ. Nu problema etica ridicata de acest val de voci este insa periculoasa, ci pericolul rezida in parerismele transformate in acte decizionale. Legi, ordonante, horarari sau ordine de ministri.

De aproape 30 de ani educatia din Romania este peticita cu plombe de pietris si smoala, care nu fac decat sa erodeze si mai profund viitorul copiilor nostri.

Faptul ca astazi un Premier sau un ministru decid sa mai puna un “petic” gen “infiintam clase speciale in scolile de masa, dam "2" lei pe zi copiilor cu CES din scolile de masa si se numeste incluziune, dam 50 lei pe luna copiilor amarati si prevenim abandonul scolar, normam cu 30 de minute in plus profesorul de sprijin, dam voie parintilor sa-si insoteasca copilul cu CES la ore” NU rezolva problema.

Eu stiu foarte bine ca atunci cand traiesti o viata in intneric, o crapatura in zid pare un soare orbitor, dar asta nu va schimba functionarea penitenciarului.

Acum, cei 10.000 de km distanta de Romania, niste sute de ore de analiza de politici publice, cercetarea in domeniul psihopedagogiei incluzive si a cadrului legal in domeniul educatiei incluzive, ma determina sa spun astazi asezat, cu piciarele bine ancorate in pamant, nu normativ, urmatoarele:

AVEM NEVOIE DE O NOUA VIZIUNE IN EDUCATIA DIN ROMANIA

Nu viziunea mea. O alta viziune. "Evidence-based" cum zic unii care fac lucrurile sa functioneze.

1.     NU am raspunsuri generale la problema generala a sistemului de educatie. Pentru ca nu sunt un despot luminat.
2.     NU am solutii definitive la problemele sectoriale. Pentru ca in implementarea politicilor publice NU exista solutii unice, definitive si unilaterale.

Insa, o reforma efectiva din perspectiva incluziunii in educatie, nu inseamna nicidecum un H.G. si 3 ordonante/ordine scrise pe colt de masa.

Asta asa..a propos de unii si de altii care vor "repede, pana maine dimineata ca sa intre in Sedinta de Guvern" trei modificari urgente. Trei puncte pe lista si in care legi se gasesc ele.

Si pentru ca a reforma un sistem inseamna a darama, dar a si construi, pentru ca imi asum aratatul cu degetul la petice, imi asum pe aria mea si propuneri de constructie. Asa, cat sa poata fi citite pe un blog la o ora tarzie. Momentan.

1.     Educatia speciala NU inseamna  SCOLI SPECIALE.
2.    Educatia speciala insemna un continuum de servicii puse la dispozitia copiilor cu cerinte educationale speciale in cel mai potrivit si minim restrictiv loc posibil.
3.     Servciile specializate urmeaza copilul in scoala de masa, acasa, in spital sau chiar intr-o scoala specializata in cazuri extreme si cu caracter temporar
4.     Bugetul urmeaza copilul in oricare dintre aceste locuri si odata cu el, serviciile
5.     Specialistii vin la copil, NU grupam copiii cu probleme intr-un loc  special si le oferim ce se poate
6.     Parintele si/sau copilul sunt suverani cu privire la alegerea serviciilor si a “locului” in care copilul va beneficia de ele, pe baza evaluarilor si propunerilor facute de specialsiti.

Aceste principii  sumare, generatoare de calitate si incluziune nu pot fi implemenate cu petice legislative sau masuri punctuale. Dar ele pot genera, prin adaptarea la particularitatile romanesti, reforma de substanta pe care ne-o dorim.

Iar acest tip de reforma presupune o reorganizare a resurselor existente (umane, logistice si financiare), o regandire a sistemului de asa-zisa descentralizare in educatie (pe baza competitiva) si o interventie directa asupra resursei umane prin: investitie, pregatire profesionala, evaluarea capitalului uman existent si selectie competitiva si, nu in ultimul rand asanarea mizeriei de “sa ne facem ca facem” prin crearea si sustinerea leadership-ului, adica pregatirea si investitia in oamenii din sistem de la firul ierbii, pana la varf, care au potential, dorinta, entuziasm si stiinta de a face lucrururile sa functioneze efectiv.

Da, stiu, suna arid. Ca frazele politicienilor din Talk-shourile TV. Dar doar suna asemanator. In fapt, in spate este o stiinta foarte exacta, care poate functiona si la noi. Nu doar cuvinte goale pe care unii le leaga dupa cum rimeaza.

Dar pentru asta, nu mai avem nevoie de petice pe astfalt. Ci de o noua autostrada.

Creata cu oameni. Cu echipe. Cu munca coerenta.

CU VIZIUNE.

VIITORUL NU SE CONSTRUIESTE CU PETICE.

Doar cercurile vicioase.


O opinie.

luni, 31 octombrie 2016

38 - Beyond the comfort zone

38 de ani.
1 noiembrie 2016.
Incep prima zi din acest an bine.
Bine NU înseamnă uşor.
Imi este bine pentru că îmi este un altfel de greu decât greul apăsat de acasă.
Îmi este bine pentru că ştiu şi simt că trăiesc în afara zonei mele de confort.
Îmi este bine pentru că zilnic îmi împing limitele intelectuale, profesionale şi interumane.
Îmi este bine pentru că învăţ. Pentru că sunt vie.
Pentru că mi-e dor de unii oameni din România, de limba mea, de marea mea perfectă, de drumurile nestrăbătute din munţi.
Mi-e bine pentru că mi-e dor de Europa. Pentru că am înţeles ce înseamnă să fii european.
Mi-e bine pentru că sunt studentă din nou. Pentru că fac teme şi dau examene într-o limbă straină la aproape 40 de ani.
Mi-e bine pentru că pot să mă bucur când iau nota 10 sau să mă sperii cânt am întârziat o temă.
Mi-e bine pentru că nu ştiu străzile, topografia locurilor, dar conduc sute de mile spre destinaţii necunoscute.
Mi-e bine pentru că sunt expresii sau comportamente pe care nu le înţeleg, dar simt cum simțurile mele sunt 100% treze.
Mi-e bine pentru că văd în fiecare seara "Las Fierbinţi" pe Youtube.
Mi-e bine pentru că am ajuns în locurile pe care le-am văzut doar la televizor
Pentru că Hollyood-ul nu se mai joacă cu mintea mea.
Pentru că văd cu ochii mei.
Pentru că simt cu fiinţa mea.
Lumea de dincolo de sticlă. Care nu este perfectă, dar este vie.
Sunt bine pentru că simt că trăiesc.
Pentru că am avut curajul sau nebunia să lupt atât de mult încât să-mi ating visul.
Care nu este perfect, dar nu a rămas la stadiul de dorinţă.
Acum ştiu că sunt realmente liberă.
Că pot trăi oriunde. Că viaţa așteaptă să o provoci ca să se lase trăită.
Iţi multumesc Dumnezeul meu că mi-ai dat puterea de a răspunde provocării Tale.
Embracing the future at 38.

Courtesy translation

38 years
November 1, 2016
I start the first day of this year fine.
But fine does not mean easy.
I am fine because it's hard for me, but it is a different hardship than the one back home.
I am fine because I know and I feel that I live out of my comfort zone.
I am fine because every day I push my intellectual, personal and inter-personal limits.
I am fine because I learn. because I feel alive.
Because I miss some of the people in Romania, my perfect sea, my wild mountain roads.
I am fine because I miss Europe. Because I have understood what really means to be European.
I am fine because I'm student again. Because I have assignments and exams at almost 40 years.
I am fine because I can be happy when I get a A grade or I can be anxious when I missed an assignment.
I am fine because I don't know the streets and the topography of the area, but I drive hundreds of miles towards unknown destinations.
I am fine because I encounter expressions or behaviors that puzzle me, but my senses are 100% alive
I am fine because I watch every night on Youtube a famous Romanian TV series called "Las Fierbinti"- a parody of the Romanian society.
I am fine because I reached the places and the people that I have seen them only on TV
Because Hollyood ceased to play with my mind
Because I can see with my own eyes.
Because I can feel with my own soul. The world beyond the screen. Which is not perfect, but it's alive.
I am fine because I feel I'm alive.
Because I had the strength and the courage/madness to reach my dream. Which, yes, it is not perfect, but yet it hasn't remained a wishful thinking.
Now I know that I am free. That I can live anywhere. That life expects to be challenged so that one can live it.
Thank you my Lord for allowing me to answer to your challenge and call.
Embracing the future at 38.

joi, 20 octombrie 2016

RECHIZITORIUL LUI IONUT




„Ionuț este elev în clasa a VII a la o școală din Județul Argeș
Ionuț are o dizabilitate.
Din această cauză Ionuț este un criminal. Un infractor. Un pericol social.

Ionuț trebuie eliminat din școală, din comunitate, din societate, din România, de pe Terra.
Ionuț trebuie închis în închisoarea de maximă siguranță pentru copii diferiți de pe Planeta Pluto.
În caz de recidivă, Ionuț trebuie anihilat prin injecție letală în cadrul unei transmisiuni planetare în direct la Știrile de la Ora 5.

Extras din Rechizitoriul lui Ionuț redactat de Comitetul de Părinți ai clasei a VII a B în baza legii criminalo-semidocto-egoiste instituite în Țara lui Nimănui Nu-I Pasă.

Cazul lui Ionuț din Județul Argeș este o oglinda.
Este oglinda in care tu părinte, profesor, coleg, vecin, ministru, parlamentar te uiți și nu faci nimic.
Este oglinda cetățenilor argeșeni de onoare părinți vajnici de copii perfecți: P. Iuliana, L. Diana, D. Ionel, R. Cristina care au organizat campania de instigare la ură și discriminare
Este oglinda Prefecturii Argeș și a DGASPC Argeș care au decis unilateral ca de mâine Ionuț să nu mai meargă la școală.
Este oglinda societății în care trăim.
Este oglinda vieții celor peste 70.000 de copii cu dizabilități din România.
CINE ESTE IONUȚ ÎN REALITATE
Ionuț este un copil adoptat.
Ionuț este un copil cu tulburări emoționale și nevoi speciale de învățare și socializare.
Ionuț are toată documentația necesară ca el sa învețe în școala de masă.
De mult, foarte mult timp, Ionuț este victima unei forme extrem de agresive de bullying și marginalizare din partea colegilor și a părinților acestora. Au strâns din dinți zi după zi și el și mama lui în credința fermă că locul lui este la școală. Zilele acestea însă, colegii lui și părinții acestora fac grevă și îl vor exclus. Exclus din ȘCOALA. Exclus din VIAȚĂ. Pentru că deranjează, pentru că este DIFERIT.
Au urlat cu nemărginită ură despre agresivitatea și pericolul pe care îl reprezintă Ionuț. Arată cu degetul acuzator la o mamă terifiată și la un copil traumatizat. Pentru că ei vor o clasă de olimpici.
Uită, însă, un adevăr fundamental: Ionuț este o VICTIMĂ.
Ionuț este victima urii pe care ei au picurat-o zilnic în mintea copiilor lor. Este copilul pus la colț în clasă, scuipat, arătat cu degetul, strigat în toate felurile pământului.
Ionuț este victima unui sistem mut și surd la nevoile lui. Ionuț nu are consilier psihologic, nu primește servicii de recuperare sau mediere școlară.
Ionuț nu primește nimic din ceea ce i se cuvine prin lege.
Ionuț are doar doi părinți epuizați de lupta nesfârșită pe care o duc cu oamenii din jur și cu autoritățile.
Pentru că nu admit și nu voi admite niciodată o astfel de luptă inegală, dincolo de demersurile administrative pe care CEDCD le-a făcut de luni de zile pe lângă ISJ Argeș, părinții instigatori vor suferi consecințele legii penale.
Pentru că a instiga la ură și discriminare este o faptă prevăzută și pedepsită de Codul Penal.
Copiii cu dizabilități au dreptul să învețe în școala de masă. Iar autoritățile au obligația să facă acest lucru posibil.





luni, 30 mai 2016

Ştiţi care este diferenţa dintre o Uşă ÎNCHISĂ şi o Uşă ÎNCUIATĂ? - UN CIOBĂNAŞ MOLDOVAN CARE SE PREGĂTEŞTE SĂ MOARĂ




Acum doi ani eram în Aeroportul din Frankfurt. Din nu mai ştiu care motiv, pasagerii avionului sosit din România, inclusiv eu, am fost direcţionaţi în grup către un alt terminal al aeroportului.  Aproximativ 150 de persoane am mers în coloană pe coridoare lungi, scări, pasaje către direcţia care ne-a fost indicată. La o răscruce de drumuri un angajat al aeroportului ne-a indicat că trebuie să o luăm la dreapta şi am fi ajuns.

Tot grupul a cotit pe holul destul de strâmt indicat la dreapta şi a mers drept înainte. La un moment dat ne-am oprit. Am stat câteva secunde pe loc, neînţelegând ce se întâmplă deoarece eu mă aflam în al patrulea sau al cincelea rând din „turmă”. Am început să întreb în jurul meu ce se întâmplă, în limba română, căci grupul era peste 90% alcătuit din pasageri români. Nu am primit răspuns. M-am deplasat cu greutate printre oameni, am ajuns în capătul grupului şi...surpriză!

Grupul se oprise deoarece în faţă se afla o mare uşă dublă închisă. Nicio altă ieşire nu se vedea în stânga sau în dreapta. Aparent singura cale de acces era drumul înapoi. Şi, totuşi, angajatul aeroportului ne indicase această direcţie.
Îi întreb pe „colegii” de grup:
-          De ce ne-am oprit?
Mai multe voci îmi dau răspunsuri relativ nervoase de genul:
-          Păi şi unde să mergem?
-          Nu vedeţi că uşa e închisă?
-          Nu mai avem încotro să o luăm. Trebuie să ne întoarcem.
-          Probabil am greşit drumul.
-          Păi nu avem cum să mergem mai departe.
Oamenii din rândurile din spate ale grupului aşteptau liniştiţi să se rezolve „situaţia” care impusese oprirea. În concluzie tot grupul stătea. Mai mult, oamenii deja se angrenaseră în discuţii bilaterale sau pe chat-urile de pe telefoane.
Stau şi eu preţ de câteva minute, blocată cumva de feţele serioase ale oamenilor din jurul meu care impuneau această stare de lipsă de soluţie şi aşteptare.
Privesc către uşa mare din faţa mea şi brusc, parcă mi se ia un văl de pe creier. Mă trezesc întrebând cu voce tare:
-          Dar e ÎNCUIATĂ uşa?
Oamenii din jurul meu s-au uitat hipnotizaţi la mine. Am repetat întrebarea, dar deja îşi reluaseră conversaţia. Am simţit cum îmi creşte tensiunea brusc; ies din rând şi mă reped către uşa aflată la doi paşi în faţa mea.

UŞA NU ERA ÎNCUIATĂ.  

Deschid larg cele două uşi care rămân, de altfel, deschise şi încet, încet oamenii se revarsă în Terminalul 2. Fără întrebări sau dileme. Ca şi când nu s-a întâmplat NIMIC, deşi în urmă cu doar câteva secunde uşa aceea părea un obstacol de netrecut.
*
*                *

De ceva vreme asist la un spectacol halucinant în care oameni, poate nu rău intenţionaţi, strigă în cor şi fără discernământ:

„Ce să facă copiii cu dizabilităţi în şcolile de masă? Cum să înveţe acolo dacă sunt 30 de copii în clasă şi un singur profesor care habar nu are cum să gestioneze un copil cu probleme?”

Dragii mei, ştiţi că dacă şcoala este formată din clase cu 30 de elevi şi un profesor rege peste turma de copii, dacă manualele sunt rigide, iar programele proaste sau bune sau încărcate, toate acestea sunt aşa pentru că în spate este O LEGE care prevede astfel. Legea este făcută de oameni. NU de Dumnezeu.

Realitatea claselor cu 30 de elevi si un profesor nepregătit pentru copii cu dizabilităţi, NU ESTE O AXIOMĂ. Adică, nu este un dat de la natură imuabil şi veşnic. Această realitate poate fi SCHIMBATĂ. Dacă noi ne-am născut cu această realitate, nu înseamnă că alta nu poate exista. V-aţi gândit vreodată că şcoala românească poate arăta altfel? V-aţi gândit că asta depinde de NOI, nu de o forţă supranaturală? V-aţi gândit că cei care scriu legi sau conduc ministere sunt oameni puşi de noi să ne servească? V-aţi gândit că dacă noi nu cerem, NU se va întâmpla nimic?

Ştiu, e greu să-ţi imaginezi că tableta a înlocuit stiloul chinezezc, dar uite că lucrurile se întâmplă. Dar se întâmplă pentru că nişte oameni au crezut că se poate scrie şi cu altceva în afară de stilou.
*
*                *
Mă năuceşte şi mă revoltă incapacitatea asta adânc săpată în mentalul colectiv al românilor de a nu se întreba, de a nu verifica, de a accepta tacit daturi sociale, politice şi economice fără a înţelege logica din spate.

De ce am pierdut „DE CE-ul pe drum?” Sau l-am avut vreodată?
Ce mă împiedică pe mine să verific dacă uşa este doar închisă şi nu încuiată?
Ce mă împiedică pe mine să mă gândesc că dacă m-am născut cu maşinile care circulă pe dreapta, dacă mâine constat că e mai bine pe stânga, de ce să nu încerc să modific Codul Rutier?
Ce mă împiedică pe mine să ÎNDRĂZNESC să VĂD, să GÂNDESC şi să IMAGINEZ dincolo de cadrul fix în care am fost obişnuit?
„Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;”
Problema cea mare este însă că fiecare dintre cei care nici măcar nu-şi pun problema că uşa ar putea fi doar închisă şi nu încuiată, desenează astăzi viitorul copiilor noştri şi al acestei ţări „încremenite în proiect”.

Am moştenit încremenirea şi o ducem mai departe fără îndoieli, fără întrebări, fără regrete.

Apoi ne plângem că ne este greu şi rău. Că vrem alocaţii mai mari. Că vrem mai bine.

Dar aşteptăm o viaţă să murim.