Joi, ora 00.30. Clara plânge
strident, cu evidente pusee de durere acuta intermitentă. Duce repetitiv mana
la gura si apasă. Nu poate sa-mi spună ce o doare. Nu poate sa localizeze nici
măcar gestual cu exactitate sursa durerii.
Ca în alte sute de cazuri o fixez
cu privirea sau, mai bine zis, cu sufletul și în nu știu care fel înțeleg ca
are dureri la dinți. Îi dau Nurofen și aștept. Încerc sa-i citesc povesti. Nu
merge. Încerc sa ne uitam la Frumoasa Balerina. Nu merge.
Se face ora 1.00 noaptea. Clara
plânge în continuare. Sun la Clinica DM. Privată.
Ne îmbrăcăm urgent și plecăm.
Clinica DM este locul în care
copilul meu a beneficiat de o intervenție chirurgicala stomatologică complexă
în urma cu o lună.
De ce m-am dus la DM? Nu pentru
că prefer satenul pe pereți sau lifturile silențioase. Ci pentru că NU am fost
primiți în nicio altă clinică/cabinet/spital din București.
Pentru că în România este
singurul loc în care se efectuează intervenții complexe stomatologice la copii
cu dizabilități.
De ce acolo? Pentru că este
singurul loc în care un medic specialist vine lunar din Israel și vindecă copiii
care nu pot vorbi, care nu acceptă un tratament stomatologic clasic, care
necesită anumite tipuri de anestezie generală.
Nopatea trecută medicul din
Israel nu era. Drăguț și amabil personalul ne-a trimis acasă cu prescripție de
Nurofen. ”Nu avem ce sa-i facem. Nu ne
dăm seama ce are. Ne pare rău, dar trebuie să așteptăm sosirea domnului doctor
din Israel.” Adică...peste aproximativ o lună.
Ce riscăm la Facultatea de
Stomatologie? Distrugerea lucrării făcute cu o lună în urmă. O anestezie
generală nesigură (în urmă cu mai puțin de un an, un tânăr cu Sindrom Down de
18 ani moare din cauza anesteziei generale efectuate pentru o extracție
dentară).
Plecăm acasă cu un recipient de
gel anestezic local pentru copii și cu speranța sosirii la un moment dat a
medicului din Israel.
Cât am plătit pentru ca fetița
mea să poată mesteca și să nu mai aibă dureri? Niște mii de euro.
Cât mă costă corecția
chirurgicală a malformației de cord efectuate în Germania pentru că în România
nu exista soluție în anul 2005?
30 de ani de credit.
Soluția oferită de sistemul
medical Românesc: ”Lăsați-o în spital și
mergeți acasă și faceți altul”.
De peste 10 ani contribui la
asigurările de stat cu 40% din veniturile mele. De foarte mulți ani muncesc ca
să pot compensa absența unui SISTEM. Și chiar dacă am suficienți bani, NU am
SOLUȚII.
La 9 ani copilul meu nu îmi poate
spune UNDE o doare. Iar dacă simt simbiotic ce are, nu am unde să o duc.
Nu îmi poate spune, nu pentru că
sistemul ei neurologic este atât de afectat încât nu poate vorbi, ci pentru că
”NU ESTE LUCRATĂ”.
Nu este lucrată pentru că NU am
unde să o duc, în afara mediului privat costisitor.
Eu, Madălina, mama Clarei nu sunt
suficient de potentă financiar să-i pot acoperi nevoile de bază în mediul
privat.
Și, totuși, este vina mea?
NU, cu siguranță NU.
Este exclusiv vina unui sistem
corupt, indolent și surd la nevoile contribuabilului.
Clara are dreptul la intervenție
timpurie asigurată de stat.
Clara are dreptul la sănătate
asigurată prin sistemul public.
Clara are dreptul la educație
asigurată prin sistemul public.
Fiecare dintre aceste drepturi îi
este încălcat zilnic.
În miezul nopții eu alerg
disperată, cheltui sume uriașe, în privat.
Eu sunt persoana căreia îi
spuneți voi din birourile voastre guvernamentale sau din spatele unor frumoase
mandate generale pe drepturile omului: sa
am răbdare, să mai discutăm, să dezbatem, să mai facem niște conferințe, să mai
analizăm.
Sau, mai grav: ”Chiar este o prioritate asta acum? Să nu
exagerăm.”
NU, eu nu mai am răbdare, nu
vreau să mai aștept și NU NEGOCIEZ dreptul la viață al copilului meu.
De peste 20 de ani dezbateți,
faceți conferințe, grupuri de lucru, vizite de studii și vă pozați cu ei,
copiii noștri.
De peste 20 de ani dormiți
liniștiți în fiecare noapte, în timp ce zeci de mii de copii își pierd dreptul
la viață decentă, iar alte multe mii mor neștiuți în centre închise de copii cu
dizabilități.
E alegera ta, părinte, dacă
accepți că el, copilul tău, NU poate sau nu are dreptul la mai mult.
Eu am ales.
Nu accept.
Nu aștept.
Nu negociez.
Și, NU, NU SUNT MÂNDRĂ CĂ SUNT ROMÂNCĂ. Așa cum scrie acum
pe toate bannerele electorale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu