joi, 22 mai 2014

DE CE NU ASTEPT, NU INTELEG SI NU NEGOCIEZ



Joi, ora 00.30. Clara plânge strident, cu evidente pusee de durere acuta intermitentă. Duce repetitiv mana la gura si apasă. Nu poate sa-mi spună ce o doare. Nu poate sa localizeze nici măcar gestual cu exactitate sursa durerii.

Ca în alte sute de cazuri o fixez cu privirea sau, mai bine zis, cu sufletul și în nu știu care fel înțeleg ca are dureri la dinți. Îi dau Nurofen și aștept. Încerc sa-i citesc povesti. Nu merge. Încerc sa ne uitam la Frumoasa Balerina. Nu merge.

Se face ora 1.00 noaptea. Clara plânge în continuare. Sun la Clinica DM. Privată.
Ne îmbrăcăm urgent și plecăm.

Clinica DM este locul în care copilul meu a beneficiat de o intervenție chirurgicala stomatologică complexă în urma cu o lună.

De ce m-am dus la DM? Nu pentru că prefer satenul pe pereți sau lifturile silențioase. Ci pentru că NU am fost primiți în nicio altă clinică/cabinet/spital din București.

Pentru că în România este singurul loc în care se efectuează intervenții complexe stomatologice la copii cu dizabilități.

De ce acolo? Pentru că este singurul loc în care un medic specialist vine lunar din Israel și vindecă copiii care nu pot vorbi, care nu acceptă un tratament stomatologic clasic, care necesită anumite tipuri de anestezie generală.

Nopatea trecută medicul din Israel nu era. Drăguț și amabil personalul ne-a trimis acasă cu prescripție de Nurofen. ”Nu avem ce sa-i facem. Nu ne dăm seama ce are. Ne pare rău, dar trebuie să așteptăm sosirea domnului doctor din Israel.” Adică...peste aproximativ o lună.

Ce riscăm la Facultatea de Stomatologie? Distrugerea lucrării făcute cu o lună în urmă. O anestezie generală nesigură (în urmă cu mai puțin de un an, un tânăr cu Sindrom Down de 18 ani moare din cauza anesteziei generale efectuate pentru o extracție dentară).

Plecăm acasă cu un recipient de gel anestezic local pentru copii și cu speranța sosirii la un moment dat a medicului din Israel.

Cât am plătit pentru ca fetița mea să poată mesteca și să nu mai aibă dureri? Niște mii de euro.

Cât mă costă corecția chirurgicală a malformației de cord efectuate în Germania pentru că în România nu exista soluție în anul 2005?

30 de ani de credit.

Soluția oferită de sistemul medical Românesc: ”Lăsați-o în spital și mergeți acasă și faceți altul”.

De peste 10 ani contribui la asigurările de stat cu 40% din veniturile mele. De foarte mulți ani muncesc ca să pot compensa absența unui SISTEM. Și chiar dacă am suficienți bani, NU am SOLUȚII.

La 9 ani copilul meu nu îmi poate spune UNDE o doare. Iar dacă simt simbiotic ce are, nu am unde să o duc.

Nu îmi poate spune, nu pentru că sistemul ei neurologic este atât de afectat încât nu poate vorbi, ci pentru că ”NU ESTE LUCRATĂ”.

Nu este lucrată pentru că NU am unde să o duc, în afara mediului privat costisitor.

Eu, Madălina, mama Clarei nu sunt suficient de potentă financiar să-i pot acoperi nevoile de bază în mediul privat.

Și, totuși, este vina mea?

NU, cu siguranță NU.

Este exclusiv vina unui sistem corupt, indolent și surd la nevoile contribuabilului.

Clara are dreptul la intervenție timpurie asigurată de stat.
Clara are dreptul la sănătate asigurată prin sistemul public.
Clara are dreptul la educație asigurată prin sistemul public.

Fiecare dintre aceste drepturi îi este încălcat zilnic.

În miezul nopții eu alerg disperată, cheltui sume uriașe, în privat.

Eu sunt persoana căreia îi spuneți voi din birourile voastre guvernamentale sau din spatele unor frumoase mandate generale pe drepturile omului: sa am răbdare, să mai discutăm, să dezbatem, să mai facem niște conferințe, să mai analizăm.

Sau, mai grav: ”Chiar este o prioritate asta acum? Să nu exagerăm.”

NU, eu nu mai am răbdare, nu vreau să mai aștept și NU NEGOCIEZ dreptul la viață al copilului meu.

De peste 20 de ani dezbateți, faceți conferințe, grupuri de lucru, vizite de studii și vă pozați cu ei, copiii noștri.

De peste 20 de ani dormiți liniștiți în fiecare noapte, în timp ce zeci de mii de copii își pierd dreptul la viață decentă, iar alte multe mii mor neștiuți în centre închise de copii cu dizabilități.

E alegera ta, părinte, dacă accepți că el, copilul tău, NU poate sau nu are dreptul la mai mult.
Eu am ales.

Nu accept.

Nu aștept.

Nu negociez.

Și, NU, NU SUNT MÂNDRĂ CĂ SUNT ROMÂNCĂ. Așa cum scrie acum pe toate bannerele electorale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu