SA VORBIM DESPRE PRINCIPIUL EGALITĂȚII DE ARME. SA VORBIM DESPRE MINE

Egalitatea de arme este un principiu de drept. Principiul egalității de arme înseamnă tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procesului în fața unui tribunal, respectiv asigurarea unui just echilibru între părțile litigante.

Și totuși, ce se întâmplă când treci dincolo de porțile instanțelor?

Vă amintiți locurile de joacă din spatele blocului, din copilăria noastră? Nu cred că în vreunul dintre ele lipsea balansoarul de fier cu vopseaua scorojită și cu cel puțin un scaun fără tăblia de șezut.

Îmi amintesc perfect clipele petrecute pe balansoar, răceala angrenajului de metal și mirosul persistent de tablă care imi rămânea pe mâini. Și îmi mai amintesc bucuria jocului și bucuria de a avea un partener de balans apărut de aiurea la locul de joacă.

Uneori cînd locul de joacă era gol, îmi doream să apară chiar și vecinul de la etajul 1. Deși știam sigur că mă va ține suspendată în balansoar până îi juram pe roșu că îi voi da jumătate din colecția mea de surprize Turbo.

Astăzi colecția mea de surprize nu mai valorează nimic.

Mă simt suspendată într-un balansoar rece. La capătul celălalt se află un SISTEM.

Am început să intuiesc acest lucru din primii ani de studenție, dar pe măsură ce timpul se așternea peste balansoarul din spatele blocului, jocul s-a transformat într-o luptă inegală.

Ce poate face un om, un cetățean, o femeie, o mamă a unui copil cu Sindrom Down într-un loc de joacă numit România?

Simplu. Are două variante:

1. Acceptă regulile jocului, adică își părăsește copilul în spital, la sfatul medicilor și merge acasă și face altul. Dacă nu se hotărăște din prima, mai are o șansă, il ține închis în casă până la vârsta școlarizării, apoi îl duce în școala specială unde este sedat ca să fie cuminte și să nu deranjeze. Mai târziu când nu mai e copil, iar ea trebuie să se bucure de pensie, îl instituționalizează într-un centru ”specializat”.

2. Nu acceptă regulile jocului.

Nu există o cale prescrisă a acestei opțiuni. Calea mea a început în februarie 2005 când am refuzat ”să merg acasă și să fac altul”.

Ce am făcut de atunci și până acum? Am găsit soluția intervenției chirurgicale cardiace pentru copilul meu în Germania, am depistat și depășit o intoleranță severă de 3 ani la proteina din lapte de vacă, am învățat să stam în șezut, am învățat să mergem, am învățat să zâmbim, să spunem silabe, să ținem lingurița, să spunem câteva cuvinte.

Am învățat că nu există servicii și am plătit scump sute de ore de terapie. Am învățat să nu-mi fie rușine, am învățat să fiu mândră de copilul meu.

Când m-am simțit depășită, am înființat o organizație – Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități.

Am descoperit că nu sunt singură, că există zeci de mii de părinți în situația mea și zeci de mii de copii aruncați la marginea speranței și a uitării, cu o alocație dublă de 84 lei sau cu o îndemnizație de 600 lei.

Am descoperit că nu sunt primiți în școli și grădinițe, că sunt sedați, că sunt bătuți, că sunt marginalizați, că se strâng semnături pentru a fi dați afară din școli, că nimeni nu se apleacă asupra nevoilor lor reale.

Am construit campanii, am reclamat, am acționat în instanță, am deschis edițiile de știri cu situații inimaginabile de abuzuri și discriminări, am discutat, am negociat, m-am certat, am construit o coaliție, am scris un proiect de lege, am suferit presiuni inimaginabile, am mărșăluit pe străzi, am lipit afișe, am ținut conferințe și seminarii, am colindat țara în lung și în lat, am confruntat față în față autoritățile.

Am plâns. M-am revoltat. Mi-am strâns pumnii până ce unghiile mi-au pătruns în palme.

Am făcut totul cu SUFLETUL. Eu și organizația mea am făcut totul pro-bono.

Astăzi am citit Raportul Guvernului României către ONU. Din cuprinsul său am aflat că fetița mea merge la școală de masă, că are 2-3 terapeuți pe lângă ea, că a beneficiat de servicii de intervenție timpurie, că școala i-a alcătuit o programă perfect adaptată.

Clara în acest moment este acasă.

În căsuța mea de mail de săptămâna asta au intrat 21 de apeluri disperate de copii abuzați sau discriminați în școli.

Sunt suspendată într-un balansoar. La capătul celălalt se află un SISTEM corupt, indolent și sfidător.

Acesta este principiul egalității de arme în viața reală din România.