Nu stiu cum se intampla pe strazile voastre, dar eu pe orice
strada am locuit in Bucuresti, invariabil dupa o iarna si zapada aferenta, apareau zeci de gropi mai mari si mai mici. Unele bune sa-ti rupi piciorul, altele
masina, iar altele sa esuezi definitiv in vreun crater.
Pana spre mijlocul verii traiam in stransa comuniune cu ele,
pana filma vreo televiziune sau urmau alegeri. Apoi, brusc, apareau lucratorii
patriei si plombau cu acelasi vesnic pietris cu smoala gropile. Plombele tineau
fix pana primavara urmatoare, cand strada era si mai distrusa. Si uite asa, iar
o luam de la capat.
Azi nu vreau sa vorbesc despre infrastructura rutiera din
Romania, ci despre educatia copiilor nostri.
De peste 7 ani de zile intr-o forma sau alta, la birou, la
instanta, la CNCD, prin tara, prin bibliotecile din Romania si de aiurea, pe la
conferinte, seminarii, grupuri de lucru sau de cercetare, la diferite
univesitati sau institutii europene sau internationale si mai nou in Statele
Unite, vorbesc, scriu, invat, citesc, prezint, argumentez sau pledez despre
educatie. Despre educatia incluziva. Despre dreptul efectiv la educatie de
calitate.
In drumul asta modest si deloc usor am fost trimisa acasa sa
am grija de copilul meu handicapat (Senator Ecaterina Andronescu), am fost
acuzata rand pe rand de fanatism, lipsa de expertiza in domeniul educational,
de neapartanenta la un grup academic de cercetare in domeniul educatiei, de
absenta experientei pedagogice, de faptul ca nu sunt profesor, nu sunt factor
de decizie, in fine ca "am basca si ca nu am basca". In concluzie, ca nu am
legitimitatea profesionistilor nostri in ale educatiei sa-mi dau eu cu parerea
despre educatia copiilor cu dizabilitati si, ca sa vezi, sunt prea tanara (!)
si cumva, prea “mama” ca sa-mi dau eu cu parerea. “Parerile” mele find
catalogate drept “nave spatiale” (functionar MENCS Liana Mitran).
Privesc astazi cum subiectul educatiei este cumva pe buzele
tuturor. Fiecare are cate o idee, cate o parere, se mai supara cineva pe facebook
sau la televizor si ne arata cu degetul despre cum ar trebui sa stea lucrurile
in educatia din Romania.
Ma bucur sa vad ca “se discuta”. E bine ca prinde contur acest
subiect marginal de care nu-i pasa mai nimanui cu niste multi ani in urma, cand
eu si organizatia mea faceam prima carare in tenebrele educatiei copiilor cu
dizabilitati din Romania de care nu vorbea NIMENI. In orice fel, este bine cand
subiectul ajunge pe agenda publica.
Simt insa ca ne paste un pericol si mai mare. Pozitia
normativa pe care si-o aroga multi vorbitori nu este constructiva. Si cu atat
mai putin, cand larg raspanditul parerism devine normativ. Nu problema etica
ridicata de acest val de voci este insa periculoasa, ci pericolul rezida in
parerismele transformate in acte decizionale. Legi, ordonante, horarari sau
ordine de ministri.
De aproape 30 de ani educatia din Romania este peticita cu
plombe de pietris si smoala, care nu fac decat sa erodeze si mai profund
viitorul copiilor nostri.
Faptul ca astazi un Premier sau un ministru decid sa mai
puna un “petic” gen “infiintam clase speciale in scolile de masa, dam "2" lei pe zi copiilor cu CES din scolile de masa si se numeste incluziune, dam 50 lei pe luna copiilor amarati si prevenim abandonul scolar, normam cu 30
de minute in plus profesorul de sprijin, dam voie parintilor sa-si insoteasca
copilul cu CES la ore” NU rezolva problema.
Eu stiu foarte bine ca atunci cand traiesti o viata in
intneric, o crapatura in zid pare un soare orbitor, dar asta nu va schimba
functionarea penitenciarului.
Acum, cei 10.000 de km distanta de Romania, niste sute de
ore de analiza de politici publice, cercetarea in domeniul psihopedagogiei
incluzive si a cadrului legal in domeniul educatiei incluzive, ma determina sa
spun astazi asezat, cu piciarele bine ancorate in pamant, nu normativ,
urmatoarele:
AVEM NEVOIE DE O NOUA VIZIUNE IN EDUCATIA DIN ROMANIA
Nu viziunea mea. O alta viziune. "Evidence-based" cum zic unii care fac lucrurile sa functioneze.
1.
NU am raspunsuri generale la problema generala a
sistemului de educatie. Pentru ca nu sunt un despot luminat.
2.
NU am solutii definitive la problemele
sectoriale. Pentru ca in implementarea politicilor publice NU exista solutii
unice, definitive si unilaterale.
Insa, o reforma efectiva din
perspectiva incluziunii in educatie, nu inseamna nicidecum un H.G. si
3 ordonante/ordine scrise pe colt de masa.
Asta asa..a propos de unii si de altii care vor "repede, pana maine dimineata ca sa intre in Sedinta de Guvern" trei modificari urgente. Trei puncte pe lista si in care legi se gasesc ele.
Si pentru ca a reforma un sistem inseamna a darama, dar a si construi, pentru ca imi asum aratatul cu degetul la petice, imi asum pe aria mea si propuneri de constructie. Asa, cat sa poata fi citite pe un blog la o ora tarzie. Momentan.
1.
Educatia speciala NU inseamna SCOLI SPECIALE.
2.
Educatia speciala insemna un continuum de servicii puse la dispozitia
copiilor cu cerinte educationale speciale in cel mai potrivit si minim
restrictiv loc posibil.
3.
Servciile specializate urmeaza copilul in scoala
de masa, acasa, in spital sau chiar intr-o scoala specializata in cazuri extreme
si cu caracter temporar
4.
Bugetul urmeaza copilul in oricare dintre aceste
locuri si odata cu el, serviciile
5.
Specialistii vin la copil, NU grupam copiii cu
probleme intr-un loc special si le
oferim ce se poate
6.
Parintele si/sau copilul sunt suverani cu
privire la alegerea serviciilor si a “locului” in care copilul va beneficia de
ele, pe baza evaluarilor si propunerilor facute de specialsiti.
Aceste principii sumare, generatoare de calitate si incluziune
nu pot fi implemenate cu petice legislative sau masuri punctuale. Dar ele pot
genera, prin adaptarea la particularitatile romanesti, reforma de substanta pe
care ne-o dorim.
Iar acest tip de reforma presupune o reorganizare a
resurselor existente (umane,
logistice si financiare), o regandire a sistemului de asa-zisa descentralizare
in educatie (pe baza competitiva) si o interventie directa asupra resursei
umane prin: investitie, pregatire profesionala, evaluarea capitalului uman
existent si selectie competitiva si, nu in ultimul rand asanarea mizeriei de
“sa ne facem ca facem” prin crearea si sustinerea leadership-ului, adica
pregatirea si investitia in oamenii din sistem de la firul ierbii, pana la
varf, care au potential, dorinta, entuziasm si stiinta de a face lucrururile sa
functioneze efectiv.
Da, stiu, suna arid. Ca frazele politicienilor din
Talk-shourile TV. Dar doar suna asemanator. In fapt, in spate este o stiinta
foarte exacta, care poate functiona si la noi. Nu doar cuvinte goale pe care
unii le leaga dupa cum rimeaza.
Dar pentru asta, nu mai avem nevoie de petice pe astfalt. Ci
de o noua autostrada.
Creata cu oameni. Cu echipe. Cu munca coerenta.
CU VIZIUNE.
VIITORUL NU SE CONSTRUIESTE CU PETICE.
Doar cercurile vicioase.
O opinie.
