Cred că am început
să înțeleg de ce este atât de greu în România. De ce îmbătrânim înainte
devreme, de ce facem atacuri cerbrale la 40 de ani, de ce suntem înțepeniți
într-un proiect suspendat în forme fără fond.
De ce imi este mie
greu, de ce mă trezesc în unele dimineți certându-mă în gând cu diverși oameni.
Nu pentru că am un copil cu dizabilitate acasă. Nu pentru că Udrea fură sau
Ponta plagiază teze de doctorat. Ei sunt doar emanația NOASTRĂ. Și îi merităm.
Pentru că marea
majoritate a oamenilor din jurul meu, lato sensu, FURĂ. Iar furtul nu se referă neapărat la BANI. Asta este doar o mică nișă. Fură incredere, fură emoții, fură
imagine, fură aparențe, fură așteptări, fură timp.
De la vânzătorul de
cartofi din piață care simte nevoia să adauge 100 de grame la cântar, sa-mi
strecoare un cartof stricat sau sa schimbe prețul când mă vede cu un Iphone în
mână, la taximetristul, care se jură ca el e cinstit, dar aparatul se învârtește
amețitor, până la colegul sau prietenul care se preface că îi pasă sau că e
capabil de mult mai mult decât poate în realitate.
De la CEO-ul
corporatist care imi explică lejer cum cheltuie el 10.000 euro pe săptămână și
cum a investit 4 milioane de euro în afacerea lui, dar vrea să-și pună
logo-urile și sa apară la evenimentele noastre în schimbul a 300 de lei.
De la parlamentarul
care se declară trup și suflet cauzei copiilor cu dizabilități, căci are și el
unul acasă, dar în fapt copilul lui beneficiază de terapii de zeci de mii de
euro în baza afacerilor cu primăria de municipiu, care a transformat centralele
termice intr-o afacere profitabilă cu centre de terapii pentru copii, carora le percep zeci de milioane de
lei pe lună dacă vor și ei să fie acolo,
De la funcționarul
care, în loc să încerce să rezolve o problemă, face hiper eforturi să se
acopere de hârtii, ca să fie sigur că la ora 15.58 când va încuia biroul, va
pleca liniștit acasă ca să se uite la televizor,
De la oamenii care
își imaginează că dacă nu spun nimic, nu am observat și nu am înțeles și iau
gesturile mele de generozitate drept naivitate sau, mai rău, prostie.
De la oamenii
cărora le ascut cu orele poveștile, dau feed-back și sunt prezentă în
situațiile lor de viață, căutând soluții sau măcar sfaturi, dar trec cu
lejeritate peste faptul că motivul întâlnirii era o situație care trebuia
rezolvată, un angajament nerespectat sau pur și simplu altceva.
Până la oamenii
care își asumă angajamente zgomotos, iar la final rămân doar eu.
Mai deunăzi un om
drag mie mă întreba de ce ascult, de ce las intotdeauna 1 leu în plus la
vânzător, de ce nu ripostez pe loc în relațiile personale și profesionale decât
foarte rar.
Am tăcut câteva
momente pentru că știam că există o motivație internă, însă nu pusesem
niciodată până atunci lupa pe ea. M-am uitat înlăuntrul meu și am scos-o la
lumină:
Pentru că undeva în interiorul meu, am credința că dacă
las 1 leu în plus în piață, dacă ascult oamenii cu sufletul și dacă nu ripostez
intotdeauna, ei NU vor mai simți nevoia să repete gestul. Nu vor mai fura
următorul client sau pe mine data viitoare, vor asculta și ei oameni sau se vor
gândi de două ori înainte să mintă, să ascundă, defuleze sau măcar se vor
întreba: ”oare omul din fața mea ce simte?”
Nu scriu aceste
gânduri de pe poziția celui care arată cu degetul. Pentru că nu, nu sunt deloc perfectă,
iar în mod paradoxal, cei extrem de apropiați mie se lovesc cel mai des de
imperfecțiunile mele și, probabil, în diferitele etape ale evoluției mele am
acționat în feluri spre care acum aș arăta cu degetul. Și, da, am primit lecții
de la oameni și de la viață. Multe. Și atunci am luptat să îndrept sau să mă
revanșez.
Iar acum lucrez cu
mine. Mult. In fiecare zi când am un moment cu gândurile mele. Și mă cert sau
caut repere. Și de cele mai multe ori le găsesc. Tot în oameni. În cei puțini.
Trebuie să ne
vindecăm noi ca oameni pentru ca locul în care trăim să fie ca cele după care tânjim. Problema
nu e numai la Guvern, Parlament, autorități, e la NOI.
Cred în puterea multiplicatoare a binelui pentru că
am văzut-o cum acționează. Dă mai departe binele pe care îl primești și NU MĂ
MAI FURA.
