Cum se numește ziua în care un exponent din inima sistemului de educație speciala din România vine la mine și, preț de două ore, îmi spune cu date certe ” Este jaf la drumul mare. Se fură ca în codru!”?
Datele poveștii curg cu o viteza halucinantă și de abia apuc sa notez. Paranteză în paranteză, care deschide o nouă filă de enormități. Informații și date identificate și dentificabile. Și toate astea duc negreșit suuuuus, foarte sus, acolo unde cercurile se închid.
Dupa aproape 14 ore de muncă simt că amețesc. Nu pentru că m-am îndoit vreodată de mizeria la propriu și la figurat din școlile speciale, de lipsa de educație de calitate, de indiferență, de neprofesionalism, de corupție, ci pentru că nici în visele mele cele mai horror, eu utilizator al acestui sistem bolnav prin fetița mea și reprezentant al unei organizații nonguvernamentale, NU am mers cu gândul până acolo.
Mă uit la omul din fața mea și, deși arareori mi se întâmplă, TAC.
Tac pentru că mă simt în atâtea mii de feluri și mâ încearcă atâtea intenții, dar nu pot să iau o decizie, nici măcar în interiorul meu.
Este irelevant de ce a venit acum, de ce mi se adresează mie, de ce nu a făcut-o mai de mult.
Sunt față în față cu SISTEMUL. Și e mai urât decât mi-am putut imagina vreodată.
Să mă simt bine că apare o breșă din interior?
Să mă simt o clipă luminată că încep să înțeleg înverșunarea campaniei sindicatelor și a reprezentanților din educație îndreptate împotriva mea, când au simțit pericolul punerii sub lupă și a desființării școlilor speciale?
Să-mi fie frică de ce am văzut și auzit?
Fix în această clipă, nu știu. Pentru că mă simt copleșită.
Dar ceva mă zgărie rău pe suflet. O frază care, știu și simt că imi va calăuzi următorii pași:
”Nu se poate doamnă, cât vor mai spăla vasele copiilor cu cârpe din chiloți vechi și femeile de serviciu vor păzi copiii, în timp ce ele stau la țigări?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu