CE ASTEPT EU DE LA PREȘEDINTELE KLAUS IOHANNIS

Aseară nu am mai putut să stau in casă.

Simt de ceva vreme, cum, nu știu din care cotlon al ființei românești, se trezește un val nou.

Este vizibil și prezent. Cel mai mult online.

Acolo unde glasul neauzit al celor apăsați de o realitate bolnavă se face auzit.

Acolo unde se leagă prietenii peste distanțe.

Acolo unde descoperi că nu ești singurul nebun.

Deși toate datele obiective indicau un cu totul alt rezultat al alegerilor din această toamnă târzie, cumva am văzut cum prinde contur speranța.

Am văzut și am simțit cum generația celor acuzați că știu doar să dea Like, se trezește și spune:

AJUNGE. ESTE TIMPUL NOSTRU.

Românii de peste hotare au aprins scânteia în imensa rețea de voințe conectate online.

Nu voi uita niciodată noaptea dinspe 15 spre 16 noiembrie 2014.

A fost noaptea în care NOI TOȚI AM FOST ONLINE.

Am știut.

Am crezut.

Ne-am regăsit.

NU permit și NU accept vehicularea ideii că m-a cumpărat, manipulat, influențat Băsescu, Iohannis, Macovei, PDL  ACL și tot neamul lor.

Și consider acreditarea acestor idei o JIGNIRE PERSONALĂ.

NU sunt mebră de partid, nu sunt afliată și nici simpatizantă.

NU am rude în politică.

Am propria conștiință și propria voință.

AM ALES SĂ ALEG EU.

AM ALES O IDEE

Și aștept să CONFIRME.

CE ASTEPT EU DE LA PREȘEDINTELE KLAUS IOHANNIS?

Trei lucruri simple:

1. Să fie conștient în fiecare clipă a mandatului său că ocupă funcția prezidențială pentru că NOI, cetățenii, am ALES și LUPTAT pentru asta. Am luptat nu numai cu o mașinărie fabuloasă, transformată în sistem, ci și cu nuanțele de GRI și NEGRU care stau în spatele simbolului Iohannis. Și dacă am mizat pe el, Iohannis, am facut-o în cunoștință de cauză și asumat. Nu m-a izbit cumva amnezia. Este un CEC în ALB pe care eu, cetățeanul, l-am dat. Diferența este, că de data asta am AȘTEPTĂRI.

2. Să fie conștient că după 25 de ani de putreziciune, cunoaștem și intuim repede insiunuarea vechilor metehne. Nu mai vreau derapaje, aroganță, mafie sistemică, nepotisme instalate până la ghișeul unde eu plătesc taxe.

3. Vreau să instaureze DECENȚA, TRANSPARENȚA și DIALOGUL. Vreau să fie un mediator corect între puterile statului. Vreau să readucă respectul în dialogul social. Vreau să mă simt respectată în țara mea, dar și pe străzile marilor orașe europene. Vreau să trăiesc decent și civilizat

Știu că nu este ușor. Pentru că știu ce se ascunde în spatele fiecărui deziderat.

Însă, știu, că nici mie NU mi-a fost ușor să vă investesc cu încrederea și votul meu.

Cu tot ce a presupus acest lucru.

Inclusiv faptul că în miez de noapte în frig și în ploaie, am strâns rândurile cu cei care au ales sa spuna:

AJUNGE. ESTE TIMPUL NOSTRU.

”Nu se poate doamnă, cât vor mai spăla vasele copiilor cu cârpe din chiloți vechi..?”

Cum se numește ziua în care un exponent din inima sistemului de educație speciala din România vine la mine și, preț de două ore, îmi spune cu date certe ” Este jaf la drumul mare. Se fură ca în codru!”?

Datele poveștii curg cu o viteza halucinantă și de abia apuc sa notez. Paranteză în paranteză, care deschide o nouă filă de enormități. Informații și date identificate și dentificabile. Și toate astea duc negreșit suuuuus, foarte sus, acolo unde cercurile se închid.

Dupa aproape 14 ore de muncă simt că amețesc. Nu pentru că m-am îndoit vreodată de mizeria la propriu și la figurat din școlile speciale, de lipsa de educație de calitate, de indiferență, de neprofesionalism, de corupție, ci pentru că nici în visele mele cele mai horror, eu utilizator al acestui sistem bolnav prin fetița mea și reprezentant al unei organizații nonguvernamentale, NU am mers cu gândul până acolo.

Mă uit la omul din fața mea și, deși arareori mi se întâmplă, TAC. 

Tac pentru că mă simt în atâtea mii de feluri și mâ încearcă atâtea intenții, dar nu pot să iau o decizie, nici măcar în interiorul meu.

Este irelevant de ce a venit acum, de ce mi se adresează mie, de ce nu a făcut-o mai de mult.

Sunt față în față cu SISTEMUL. Și e mai urât decât mi-am putut imagina vreodată.

Să mă simt bine că apare o breșă din interior?

Să mă simt o clipă luminată că încep să înțeleg înverșunarea campaniei sindicatelor și a reprezentanților din educație îndreptate împotriva mea, când au simțit pericolul punerii sub lupă și a desființării școlilor speciale?

Să-mi fie frică de ce am văzut și auzit?

Fix în această clipă, nu știu. Pentru că mă simt copleșită.

Dar ceva mă zgărie rău pe suflet. O frază care, știu și simt că imi va calăuzi următorii pași:

”Nu se poate doamnă, cât vor mai spăla vasele copiilor cu cârpe din chiloți vechi și femeile de serviciu vor păzi copiii, în timp ce ele stau la țigări?”