Despre ce este vorba.
În luna mai 2018, un copil în vârsta de 9 ani diagnosticat cu ADHD și cu un trecut consistent de abandon și abuzuri domestice, își ucide bunica.
Cumplit și dramatic.
Mass media face din acest caz suculent o melodramă sângeroasă perpetuată pe luni de zile.
Copilul in cauză are și un frate mai mic. Cei doi copii și mama se află într-un centru maternal al DGASPC Sector 1.
În toamnă se încearcă înscrierea celor doi copii la școală. Inspectoratul Școlar al Municipiului București îi propune mamei învățământ la domiciliu sau școala de masă cu însoțitor. Mama optează pentru învățământ de masă.
Din acest punct începe nebunia.
Patru școli din București refuză înscrierea celor doi copii.
Părinții organizați colectivist strang semnături, fac petiții, proteste și greve pentru ca ambii copii să nu fie primiți în școală pentru că nu își doresc ca ai lor copii să fie uciși de ”criminalul” în cauză și de fratele sau mai mic, posibil contagiat de sindromul criminal. Discursul de incitare și ură atinge cote fulminante.
Soluția salvatoare identificată de acești părinți este ȘCOALA SPECIALĂ. În unanimitate.
Trag aer în piept și închid ochii.
Mă gandesc cum ar fi dacă Clara ar fi elevă în acea școală. Imi legitimez o stare de neliniște. Apoi, după ce mai trag aer o dată, neocortexul și inima mea încep să funcționeze. Primul gand care îmi vine, punându-mă în locul acelor părinți, este legat de CE SERVICII DE SUPORT PRIMEȘTE ACEST COPIL și CARE SUNT MĂSURILE PE CARE ȘCOALA/ISMB/DGASPC le iau pentru a preveni orice fel de risc la adresa copilului meu și a celorlalți copii din școală.
Apoi, mă văd redactând o Petiție către școală prin care rog să mi se comunice aceste măsuri și cine este responsabil cu implementarea lor. Apoi aș solicita o întâlnire colectivă a părinților cu mama celor doi copii pentru a înțelege situația și pentru a vedea cum putem găsi împreună soluții pentru a crea o atmosferă decentă și prietenoasă pentru copiii noștri în școală. În plus, m-aș gandi că această mama este tare amărâtă și aș încerca să văd cum pot ajuta.
Respir din nou și deschid ochii.
La televizor aud și văd: ”Să fie dus într-o școală specială. Este un pericol pentru copiii noștri”.
Acum cu ochii deschiși, sunt mama unui copil cu dizabilitate, care știe ce înseamnă liste de semnături și ură revărsată pentru excluziune. Dar nici macar asta nu contează.
Contează că acești părinți crispați și iraționali consideră ca ai lor copii trebuie salvați de ”criminalul” de 9 ani, însă în logica lor, copilul meu și copiii cu dizabilități NU. Adică nu este ok să fie un pericol în școala de masă, dar în școala handicapaților este în regulă.
De ce? Pentru că școala specială este ghena la care aruncăm tot ceea ce este diferit, urât, bonav și periculos. Nu e așa? Acolo NU CONTEAZĂ. Acolo este un loc al uitării.
Nimeni nu mai are răbdare să audă.
În fluviul de ură irațională, uităm de legi și drepturi.
Uităm să contextualizăm.
Uităm că suntem oameni.
Iar in tot acest timp Inspectoratul Școlar și Școala se spală pe mâini, ascunzând sup preșul urii pe care ei l-au generat intenționat, multiple prevederi legale, norme și responsabilități pe care le au pentru a asigura un cadru optim de învățare pentru TOȚI COPIII.
Important este să se războiască părinții între ei. Iar cei, plătiți din banii lor, să doarmă liniștiți.
Revenind.
Nu știu care sunt explicit și specific nevoile acestui copil în acest moment. Căci lipsa de transparență a autorităților este binecunoscută.
Poate are nevoie să stea acasă. Poate are nevoie de spitalizare sau terapie sau joc în parc sau tratament sau la școală alături de ceilalți copii sau toate la un loc.
Dar ce știu sigur, este că în toată povestea asta, ceva este fundamental greșit. Adică aproape totul.
1. Două instituții publice se derobează de responsabilitate și eludează, ca să nu zic încalcă legea. Pentru explicații juridice accesați acest Comunicat.
2. Părinții instigați și speriați de școală și Inspectorat, acționează furibund și fără să gândească pe principiul supraviețuirii celui mai puternic.
NU am văzut niciunul dintre părinții înveninați să ridice o simplă întrebare, de genul:
- - Ce poate determina un copil de 9 ANI să ucidă?
- - Ce știm despre viața și familia acestui copil?
- - Ce pericol real poate pune un copil de 9 ani însoțit de un adult (așa cum a propus ISMB) într-o școală cu sute de copii și zeci de profesori?
- - CUM AȘ PUTEA SĂ AJUT?
Și lista poate continua.
Căci întrebarea ne face oameni.
Dar pentru că încă mulți dintre noi nu am învățat să fim oameni, este bine că avem LEGI.
Iar legile, fie că ne plac sau nu, trebuie respectate. De bună voie sau cu forța pentru a nu ne sfâșia între noi așa cum se întâmplă în zilele astea triste.
Un mare judecător american spunea: ”Să te îndoiești de unanimitatea în acuzare, în absența unui apărător”.
Iar acești copii nu au niciun apărător.
Doar degete acuzatoare îndreptate către ei.
Cât de greu îți poate fi ție, părinte speriat, ca în loc să alungi, să încerci să înțelegi și apoi să ajuți.
E un exercițiu de dezvoltare personală la care te provoc.
*Înțelegând importanța siguranței tuturor copiilor, dar și teama părinților năsucută din lipsa de acces la informații și neimplicarea autorităților, subliniem faptul că recomandarea ISMB de școlarizare în învățământul de masă cu însoțitor poate reprezenta o soluție în măsura în care aceasta rezultă în urma unei evaluări de specialitate.
Totodată, școala specială nu reprezintă o soluție pentru copilul în cauză deoarece acesta nu are o dizabilitate intelectuală sau de învățare (adică pentru ce are atribuții directe acest tip de unitate de învățământ), iar rolul școlilor speciale nu este acela de a fi ”școli de corecție”.
În acest context, cred sincer că dacă cele două instituții responsabile își duc la îndeplinire atribuțiile și cu sprijinul comunității se poate identifica soluția optimă pentru toți copiii.
