În marea de zgomot, las aici o
poveste.
Cristi are 7 ani
și ”învață” la o școală specială.
Adidașii îl
strâng pentru că sunt cu două numere mai mici, iar geaca roșie atârnă lălâie pe
el. Ar vrea să nu meargă astăzi la școală, dar îi este foame și știe că dacă nu
merge va fi pedepsit de îngrijitoare și nici nu va primi mâncare. Este nervos
și supărat. Dar nu înțelege foarte bine de ce nu îi este bine.
Ar vrea sa spună.
Dar cui să spună. Ce să spună, când nu știe ce să spună?
Știe doar că este
furios.
Că îl rod pantofii.
Cineva țipă la el și o ia la fugă. Dărâmă ceva. E
prins din urmă de doamna Gina.
Palme multe și reci îi taie obrajii. Se zbate,
se întinde pe jos. Cineva îl ia de păr și îl ridică. O ia la fugă cât poate de
repede. Își simte inima ieșind din piept. Degetele de la picioare îl înjunghie.
Aleargă. Repede pe scări spre clasă.
Lovește o doamnă
pe scări. Palme. Multe palme și pumni peste cap. Țipă. Mușcă. O mână puternică
îi prinde părul din spate și fruntea lui se izbește de peretele scării. O dată.
De două. Nu mai știe de câte ori. Se smucește și fuge. Fuge iar.
Sala de mese
poate fi salvarea. În plus acolo e mâncare. Izbește ușa sălii și fuge din nou.
Se aruncă
sub o masă pe care o lovește cu creștetul capului. Deranjează
doamnele de la masă.
E tras cu forța
de sub masă. Palme, zgâlțâituri, durere. Țipete. Cuvinte neînțelese. A greșit. Iar.
Urmează pedeapsa
cea mare. Pastila.
Dar pe el îl dor
degetele. Adidașii îl strâng. Rău.
Unde ți-e vocea
copile?
Vocea lui Cristi
s-a stins când banii de haine/cazarmament pentru copii de la primărie, în loc să
ajungă la părinți sau îngrijitori, școala a decis să cumpere haine chinezești la
duzină de la firma prietenă a școlii en-gros. Cei 400-600 lei s-au transformat
în adidași de plastic și geci otova de adulți.
Vocea lui Cristi
s-a stins când profesorii bifează prezenți toți copiii la clasă ca să-și
justifice norma și să le mănânce sau să le ia acasă mâncarea celor absenți.
Vocea lui Cristi
s-a stins când în fiecare an de Paște și Crăciun firma de alimente aduce porci
și curcani conducerii școlii, care umple portbagaje flămânde. Dar ei primesc
cioturi de aripă la masă. Și sunt bune. Foarte bune. E bine când e Paște. Doar
trebuie să faci ieșirea de curcani pe inventar, nu e așa?
Vocea lui Cristi
s-a stins atunci când Primăria le-a închis sala de sport și a închiriat-o
pentru cluburi private sportive de copii de ștabi, caci, deh, e renovată și
frumoasă pe bani europeni.
Vocea lui Cristi
s-a stins când reprezentantul părinților în Consiliul de Administrație al
școlii este un părinte care știe doar un singur cuvânt: DA! Pentru că e bine să
ai curcan de Paște și Porc de Crăciun.
Vocea lui Cristi
s-a stins când copiii se bat în neștire, iar profesorii sunt în camera de
fumat.
Vocea lui Cristi
s-a stins când profesorii fac norme duble, dar pleacă la 1 și cardul lor este
alimentat lunar cu peste 4-5.000 de lei. Doar au sporuri de risc în școala de
handicapați, căci e periculos acolo.
Vocea lui Cristi
s-a stins când tovarășul lui a terminat cele nouă clase de școală, știe toți
fotbaliștii de la Steaua, dar nu a fost învățat să-și scrie numele. Pentru că e
retardat.
Vocea lui Cristi
s-a stins când prietenul lui a fost bătut de colegul de a 9 a și i-a dislocat
umărul în curtea școlii în timp ce profesorul de sport fuma sub șopron, iar
mama lui a aflat că mingea l-a lovit la ora de sport.
Vocea lui Cristi
s-a stins când Maria a rămas fără dinții din față, căci doamna de religie are
dosul palmei greu și piatră mare la inel, dar mama ei știe că scările au fost
vinovate.
Vocea lui Cristi
s-a stins când profesorii devin consilieri la primărie, firmele nevestelor le
aduc detergenți și rechizite care nu ajung niciodată la copii.
Vocea lui Cristi
s-a stins când în ziua de inspecție părinții sunt sunați să-și aducă copiii la
școală ca să iasă la număr, când se repară bănci și se pun flori în clase
pentru vizite oficiale. Când profesorii stau până noaptea să facă modele de
plastilină ca să fie văzute la control. Plastilina care nu ajunge niciodată la
ei, la Cristi.
Vocea lui Cristi
s-a stins de fiecare dată când directorul urlă la părinții veniți de la zeci de
kilometri distanță cu copiii și-i amenință că le aruncă copiii în stradă. Iar ei
cred și tac.
Vocea lui Cristi
s-a stins cu fiecare control de la Inspectorat, care constată că lucrurile sunt
în ordine, căci afacerile autorităților locale și ale rudelor de gradul I, II
și III trebuie să prospere.
Vocea lui Cristi
se stinge cu fiecare pastilă de ”liniștire” pe care i-o vâră abil la baza
limbii doamna asistentă, căci doamna doctor are program de 2 ore pe săptămână,
nu zilnic ca pe hârtie.
Vocea lui Cristi
s-a stins cu fiecare reclamație rămasă fără răspuns la Poliție, Parchet, Protecția
Copilului, Inspectorat și Minister.
Hei, copile, unde
ți-e vocea?, întreabă omul care mătură în spatele școlii.
Cristi nu știe să
răspundă. Dar îi arată degetele de la picioare pline de răni.
Acum e bine. Asfaltul
rece îi face bine și nu îl știe nimeni aici în spate.
Un fir subțire de
sânge se prelinge din rănile de la adidașii de plastic cumpărați pe banii lui
de domnul director din en-gros-ul din Colentina.
Hei, copile, unde
ți-e vocea?
Aș vrea să ți-o
dau pe a mea.
Dar până și
tastele mele sunt prea puține ca sa nu fie blocate în lanțurile tăcute ale
cumetriilor infracționale, care pornesc de la bucătăria unde tu mănânci cioturi
de aripi de curcan de Paște și ajung până pe cele mai luxoase alei din Sectorul
1, Strada Berthlot, Piața Victoriei, Casa Poporului și lista continuă.
Dar, una peste
alta, e bine în școlile speciale. Acolo copiii sunt protejați și sunt
înconjurați de specialiști.
