Tu ți-ai lăsa copilul sa invete in aceeași școală cu un ”criminal”? NU. L-ai trimite pe cel din urmă la școala de handicapați.

Acesta este raționamentul pe care îl folosesc câteva sute de părinți din București zilele astea.

Despre ce este vorba.

În luna mai 2018, un copil în vârsta de 9 ani diagnosticat cu ADHD și cu un trecut consistent de abandon și abuzuri domestice, își ucide bunica.

Cumplit și dramatic.


Mass media face din acest caz suculent o melodramă sângeroasă perpetuată pe luni de zile.

Copilul in cauză are și un frate mai mic. Cei doi copii și mama se află într-un centru maternal al DGASPC Sector 1.

În toamnă se încearcă înscrierea celor doi copii la școală. Inspectoratul Școlar al Municipiului București îi propune mamei învățământ la domiciliu sau școala de masă cu însoțitor. Mama optează pentru învățământ de masă.

Din acest punct începe nebunia.

Patru școli din București refuză înscrierea celor doi copii.

Părinții organizați colectivist strang semnături, fac petiții, proteste și greve pentru ca ambii copii să nu fie primiți în școală pentru că nu își doresc ca ai lor copii să fie uciși de ”criminalul” în cauză și de fratele sau mai mic, posibil contagiat de sindromul criminal. Discursul de incitare și ură atinge cote fulminante.

Soluția salvatoare identificată de acești părinți este ȘCOALA SPECIALĂ. În unanimitate.

Trag aer în piept și închid ochii.

Mă gandesc cum ar fi dacă Clara ar fi elevă în acea școală. Imi legitimez o stare de neliniște. Apoi, după ce mai trag aer o dată, neocortexul și inima mea încep să funcționeze. Primul gand care îmi vine, punându-mă în locul acelor părinți, este legat de CE SERVICII DE SUPORT PRIMEȘTE ACEST COPIL  și CARE SUNT MĂSURILE PE CARE ȘCOALA/ISMB/DGASPC  le iau pentru a preveni orice fel de risc la adresa copilului meu și a celorlalți copii din școală.

Apoi, mă văd redactând o Petiție către școală prin care rog să mi se comunice aceste măsuri și cine este responsabil cu implementarea lor. Apoi aș solicita o întâlnire colectivă a părinților cu mama celor doi copii pentru a înțelege situația și pentru a vedea cum putem găsi împreună soluții pentru a crea o atmosferă decentă și prietenoasă pentru copiii noștri în școală. În plus, m-aș gandi că această mama este tare amărâtă și aș încerca să văd cum pot ajuta.

Respir din nou și deschid ochii.

La televizor aud și văd: ”Să fie dus într-o școală specială. Este un pericol pentru copiii noștri”.

Acum cu ochii deschiși, sunt mama unui copil cu dizabilitate, care știe ce înseamnă liste de semnături și ură revărsată pentru excluziune. Dar nici macar asta nu contează.

Contează că acești părinți crispați și iraționali consideră ca ai lor copii trebuie salvați de ”criminalul” de 9 ani, însă în logica lor, copilul meu și copiii cu dizabilități NU. Adică nu este ok să fie un pericol în școala de masă, dar în școala handicapaților este în regulă.

De ce? Pentru că școala specială este ghena la care aruncăm tot ceea ce este diferit, urât, bonav și periculos. Nu e așa? Acolo NU CONTEAZĂ. Acolo este un loc al uitării.

Nimeni nu mai are răbdare să audă.

În fluviul de ură irațională, uităm de legi și drepturi.
Uităm să contextualizăm.
Uităm că suntem oameni.

Iar in tot acest timp Inspectoratul Școlar și Școala se spală pe mâini, ascunzând sup preșul urii pe care ei l-au generat intenționat, multiple prevederi legale, norme și responsabilități pe care le au pentru a asigura un cadru optim de învățare pentru TOȚI COPIII.

Important este să se războiască părinții între ei. Iar cei, plătiți din banii lor, să doarmă liniștiți.

Revenind.

Nu știu care sunt explicit și specific nevoile acestui copil în acest moment. Căci lipsa de transparență a autorităților este binecunoscută.

Poate are nevoie să stea acasă. Poate are nevoie de spitalizare sau terapie sau joc în parc sau tratament sau la școală alături de ceilalți copii sau toate la un loc.

Dar ce știu sigur, este că în toată povestea asta, ceva este fundamental greșit. Adică aproape totul.

1. Două instituții publice se derobează de responsabilitate și eludează, ca să nu zic încalcă legea. Pentru explicații juridice accesați acest Comunicat.

2. Părinții instigați și speriați de școală și Inspectorat, acționează furibund și fără să gândească pe principiul supraviețuirii celui mai puternic.

NU am văzut niciunul dintre părinții înveninați să ridice o simplă întrebare, de genul:

• - Ce poate determina un copil de 9 ANI să ucidă?
• - Ce știm despre viața și familia acestui copil?
• - Ce pericol real poate pune un copil de 9 ani însoțit de un adult (așa cum a propus ISMB) într-o școală cu sute de copii și zeci de profesori?
• - CUM AȘ PUTEA SĂ AJUT?

Și lista poate continua.

Căci întrebarea ne face oameni.

Dar pentru că încă mulți dintre noi nu am învățat să fim oameni, este bine că avem LEGI.

Iar legile, fie că ne plac sau nu, trebuie respectate. De bună voie sau cu forța pentru a nu ne sfâșia între noi așa cum se întâmplă în zilele astea triste.

Un mare judecător american spunea: ”Să te îndoiești de unanimitatea în acuzare, în absența unui apărător”.

Iar acești copii nu au niciun apărător.

Doar degete acuzatoare îndreptate către ei.

Cât de greu îți poate fi ție, părinte speriat, ca în loc să alungi, să încerci să înțelegi și apoi să ajuți.

E un exercițiu de dezvoltare personală la care te provoc.

*Înțelegând importanța siguranței tuturor copiilor, dar și teama părinților năsucută din lipsa de acces la informații și neimplicarea autorităților, subliniem faptul că recomandarea ISMB de școlarizare în învățământul de masă cu însoțitor poate reprezenta o soluție în măsura în care aceasta rezultă în urma unei evaluări de specialitate. 

Totodată, școala specială nu reprezintă o soluție pentru copilul în cauză deoarece acesta nu are o dizabilitate intelectuală sau de învățare (adică pentru ce are atribuții directe acest tip de unitate de învățământ), iar rolul școlilor speciale nu este acela de a fi ”școli de corecție”. 

În acest context, cred sincer că dacă cele două instituții responsabile își duc la îndeplinire atribuțiile și cu sprijinul comunității se poate identifica soluția optimă pentru toți copiii.

INFANTILIZAREA - Pericolul perfid care-i pândește pe copiii noștri

Nu pot să nu observ de când m-am întors în țară un aspect teribil de neplăcut și grav, care se manifestă în relațiile cu ai noștri copii, respectiv copiii cu dizabilități.

Problema este însă, că acest tip de anomalie relațională pe care îl voi descrie mai jos, NU are legătură cu ”sistemul” neapărat și lipsa de servicii, implicare, pregătire a diferiților specialiști care interacționează cu copiii cu dizabilități.

NU.

Are legătură cu fiecare dintre noi: mama, tatăl, bunicii, prietenii, famila extinsă, cunoștințele, specialiștii, profesorii, oamenii de la coadă din supermarket. Oricine și toată lumea.

Evident, asta nu reprezintă o conspirație generală împotriva copiilor cu dizabilități. Nicidecum. Este pur și simplu reflecția unui anumit tip de percepție pe care chiar părinții copiilor cu dizabilități o au despre aceștia, cu toată iubirea și grija pe care le-o poartă.

Inclusiv eu am fost victima acestui mod parșiv de a percepe lucrurile și, implicit, pe copilul meu.

DESPRE CE ESTE VORBA?

De foarte multe ori copiilor noștri le lipsesc sau se manifestă minimal o serie de abilități precum comunicarea verbală, motricitatea grosieră/fină, mobilitatea, expresia facială relevantă în context, interacțiunea complexă sau dezirabilă cu cei din jurul lor.

Pornind de la aceste aspecte obiective, persoanele care interacționează cu ei, copiii cu dizabilități, prezumă în mod implacabil (mai mult sau mai puțin conștient) că au de-a face cu un soi de ”animăluțe”, care trebuie hrănite, duse la toaletă, îmbrăcate, puse să facă incastre, turnuri de cuburi sau să repete la infinit cum face cățelul, pisica, vaca etc.

În cazul în care copilul are vârsta de 1- 4 ani, lucrurile pot fi acceptabile. Ce te faci însă, dacă același tip de comportament se manifestă și in raport cu mulți copii mai mari, adolescenți sau chiar adulți? Pur și simplu pornind de la premisa că ”oricum NU înțeleg, NU pot, NU știu”.

Sunt semne subtile pe care fiecare copil/adolescent/adult cu dizabilități le transmite de respingere a acestui tip de comportament. Insă, noi, blocați în convingerea că oricum nu înleg sau nu pot, nu le vedem.

Am văzut adulți și adolescenți infantilizați cumplit inclusiv în vestimentație și în maniera în care cei din jurul lor comunicau sau se purtau cu ei. Tristețea și depresia acelor tineri era absolut evidentă.

Am întâlnit părinți care vorbesc în prezenta copilului/tânărului cu dizabilități ca și când nu ar fi de față, fie despre copilul însuși, fie certându-se, fie ignorând total prezența sa în încăpere.

Am întâlnit copii/tineri/adulți care nu sunt întrebați/puși în situația de a-și exprima opțiunea în legătură cu nimic pornind de la premiza fundamental greșită că ”oricum nu înțeleg sau nu-i interesează”.

INFANTILIZAREA este unul dintre cele mai mari pericole și capcane pentru copiii nostri. Deși poartă masca grijei și a afecțiunii, de fapt, ea ascunde lipsa de încredere în propriul copil/tânări/adult.

Această lipsă de încredere se transmite dincolo de cuvinte și, conform studiilor de specialitate în psihologia comportamentală, reduce drastic încrederea în sine și capaciatea de a încerca lucruri noi, de a descoperi și de a avea inițiativă. Mai mult decât atât, pe termen lung generează tiferite tipuri de afecțiuni din sfera depresiei și anxietate.

Mai mult, acest tip de abordare creează climatul perfect pentru așteptări scăzute de la copiii/adulții cu dizabilități, perpetuează paradigma veșnicei asistențe sociale și a lipsei de investiții în dezvoltarea potețialului lor.

În concluzie, fie că suntem părinți, prieteni, profesori sau avem orice tip de relație cu un copil/tânăr cu dizabilități trebuie să facem efortul conștient de a depăși prejudecățile interioare și trebuie să avem decența de a-l credita pe copilul din fața noastră cu maximul de încredere în potențialul său. 

Nu uitați, aparențele pot fi înșelătoare!

Gândiți-vă, care ar fi statutul lui Stephen Hawking*, dacă în jurul său ar avea numai oameni care îl percep ca pe un neputincios?

Infantilizarea nu este numai periculoasă, dar ea se poate transforma și în încălcarea unor drepturi fundamentale ale copilului sau adultului cu dizabilități.


1. Dați posibilitatea copilului să-și exprime opțiunea, indiferent dacă o face verbal sau printr-o privire sau gest.

2. Provocați-l să aleagă, să experimenteze, să refuze.

3. Vorbiți cu el, chiar dacă pare că nu înțelege. NU îi vorbiți ca unui bebeluș.

4. NU îi negați/infirmați sentimentele sau senzațiile. Dacă s-a lovit și plânge sau țipă, dati-i dreptate, ajutați-l să treacă peste moment.

5. Acordați-i încredere: ”știu că poți, știu că înțelegi, data viitoare o să poți mai bine!”

6. Zâmbit-i, încurajați-l, demonstrați-i că este important.

7. Observați-l, cunoașteți-l, descoperiți-l în fiecare zi.

Este un COPIL.

HEI, COPILE, UNDE ȚI-E VOCEA?

În marea de zgomot, las aici o poveste.

Cristi are 7 ani și ”învață” la o școală specială.

Adidașii îl strâng pentru că sunt cu două numere mai mici, iar geaca roșie atârnă lălâie pe el. Ar vrea să nu meargă astăzi la școală, dar îi este foame și știe că dacă nu merge va fi pedepsit de îngrijitoare și nici nu va primi mâncare. Este nervos și supărat. Dar nu înțelege foarte bine de ce nu îi este bine.

Ar vrea sa spună. Dar cui să spună. Ce să spună, când nu știe ce să spună?

Știe doar că este furios. 

Că îl rod pantofii. 

Cineva țipă la el și o ia la fugă. Dărâmă ceva. E prins din urmă de doamna Gina. 

Palme multe și reci îi taie obrajii. Se zbate, se întinde pe jos. Cineva îl ia de păr și îl ridică. O ia la fugă cât poate de repede. Își simte inima ieșind din piept. Degetele de la picioare îl înjunghie. Aleargă. Repede pe scări spre clasă.

Lovește o doamnă pe scări. Palme. Multe palme și pumni peste cap. Țipă. Mușcă. O mână puternică îi prinde părul din spate și fruntea lui se izbește de peretele scării. O dată. De două. Nu mai știe de câte ori. Se smucește și fuge. Fuge iar.

Sala de mese poate fi salvarea. În plus acolo e mâncare. Izbește ușa sălii și fuge din nou. Se aruncă 

sub o masă pe care o lovește cu creștetul capului. Deranjează doamnele de la masă.

E tras cu forța de sub masă. Palme, zgâlțâituri, durere. Țipete. Cuvinte neînțelese. A greșit. Iar.

Urmează pedeapsa cea mare. Pastila.

Dar pe el îl dor degetele. Adidașii îl strâng. Rău.

Unde ți-e vocea copile?

Vocea lui Cristi s-a stins când banii de haine/cazarmament pentru copii de la primărie, în loc să ajungă la părinți sau îngrijitori, școala a decis să cumpere haine chinezești la duzină de la firma prietenă a școlii en-gros. Cei 400-600 lei s-au transformat în adidași de plastic și geci otova de adulți.

Vocea lui Cristi s-a stins când profesorii bifează prezenți toți copiii la clasă ca să-și justifice norma și să le mănânce sau să le ia acasă mâncarea celor absenți.

Vocea lui Cristi s-a stins când în fiecare an de Paște și Crăciun firma de alimente aduce porci și curcani conducerii școlii, care umple portbagaje flămânde. Dar ei primesc cioturi de aripă la masă. Și sunt bune. Foarte bune. E bine când e Paște. Doar trebuie să faci ieșirea de curcani pe inventar, nu e așa?

Vocea lui Cristi s-a stins atunci când Primăria le-a închis sala de sport și a închiriat-o pentru cluburi private sportive de copii de ștabi, caci, deh, e renovată și frumoasă pe bani europeni.

Vocea lui Cristi s-a stins când reprezentantul părinților în Consiliul de Administrație al școlii este un părinte care știe doar un singur cuvânt: DA! Pentru că e bine să ai curcan de Paște și Porc de Crăciun.

Vocea lui Cristi s-a stins când copiii se bat în neștire, iar profesorii sunt în camera de fumat.

Vocea lui Cristi s-a stins când profesorii fac norme duble, dar pleacă la 1 și cardul lor este alimentat lunar cu peste 4-5.000 de lei. Doar au sporuri de risc în școala de handicapați, căci e periculos acolo.

Vocea lui Cristi s-a stins când tovarășul lui a terminat cele nouă clase de școală, știe toți fotbaliștii de la Steaua, dar nu a fost învățat să-și scrie numele. Pentru că e retardat.

Vocea lui Cristi s-a stins când prietenul lui a fost bătut de colegul de a 9 a și i-a dislocat umărul în curtea școlii în timp ce profesorul de sport fuma sub șopron, iar mama lui a aflat că mingea l-a lovit la ora de sport.

Vocea lui Cristi s-a stins când Maria a rămas fără dinții din față, căci doamna de religie are dosul palmei greu și piatră mare la inel, dar mama ei știe că scările au fost vinovate.

Vocea lui Cristi s-a stins când profesorii devin consilieri la primărie, firmele nevestelor le aduc detergenți și rechizite care nu ajung niciodată la copii.

Vocea lui Cristi s-a stins când în ziua de inspecție părinții sunt sunați să-și aducă copiii la școală ca să iasă la număr, când se repară bănci și se pun flori în clase pentru vizite oficiale. Când profesorii stau până noaptea să facă modele de plastilină ca să fie văzute la control. Plastilina care nu ajunge niciodată la ei, la Cristi.

Vocea lui Cristi s-a stins de fiecare dată când directorul urlă la părinții veniți de la zeci de kilometri distanță cu copiii și-i amenință că le aruncă copiii în stradă. Iar ei cred și tac.

Vocea lui Cristi s-a stins cu fiecare control de la Inspectorat, care constată că lucrurile sunt în ordine, căci afacerile autorităților locale și ale rudelor de gradul I, II și III trebuie să prospere.

Vocea lui Cristi se stinge cu fiecare pastilă de ”liniștire” pe care i-o vâră abil la baza limbii doamna asistentă, căci doamna doctor are program de 2 ore pe săptămână, nu zilnic ca pe hârtie.

Vocea lui Cristi s-a stins cu fiecare reclamație rămasă fără răspuns la Poliție, Parchet, Protecția Copilului, Inspectorat și Minister.

Hei, copile, unde ți-e vocea?, întreabă omul care mătură în spatele școlii.

Cristi nu știe să răspundă. Dar îi arată degetele de la picioare pline de răni.

Acum e bine. Asfaltul rece îi face bine și nu îl știe nimeni aici în spate.

Un fir subțire de sânge se prelinge din rănile de la adidașii de plastic cumpărați pe banii lui de domnul director din en-gros-ul din Colentina.

Hei, copile, unde ți-e vocea?

Aș vrea să ți-o dau pe a mea.

Dar până și tastele mele sunt prea puține ca sa nu fie blocate în lanțurile tăcute ale cumetriilor infracționale, care pornesc de la bucătăria unde tu mănânci cioturi de aripi de curcan de Paște și ajung până pe cele mai luxoase alei din Sectorul 1, Strada Berthlot, Piața Victoriei, Casa Poporului și lista continuă.

Dar, una peste alta, e bine în școlile speciale. Acolo copiii sunt protejați și sunt înconjurați de specialiști.