Acum doi ani eram în Aeroportul
din Frankfurt. Din nu mai ştiu care motiv, pasagerii avionului sosit din
România, inclusiv eu, am fost direcţionaţi în grup către un alt terminal al aeroportului. Aproximativ 150 de persoane am mers în
coloană pe coridoare lungi, scări, pasaje către direcţia care ne-a fost
indicată. La o răscruce de drumuri un angajat al aeroportului ne-a indicat că
trebuie să o luăm la dreapta şi am fi ajuns.
Tot grupul a cotit pe holul
destul de strâmt indicat la dreapta şi a mers drept înainte. La un moment dat
ne-am oprit. Am stat câteva secunde pe loc, neînţelegând ce se întâmplă
deoarece eu mă aflam în al patrulea sau al cincelea rând din „turmă”. Am
început să întreb în jurul meu ce se întâmplă, în limba română, căci grupul era
peste 90% alcătuit din pasageri români. Nu am primit răspuns. M-am deplasat cu
greutate printre oameni, am ajuns în capătul grupului şi...surpriză!
Grupul se oprise deoarece în faţă
se afla o mare uşă dublă închisă. Nicio altă ieşire nu se vedea în stânga sau
în dreapta. Aparent singura cale de acces era drumul înapoi. Şi, totuşi,
angajatul aeroportului ne indicase această direcţie.
Îi întreb pe „colegii” de grup:
-
De ce ne-am oprit?
Mai multe voci îmi dau răspunsuri
relativ nervoase de genul:
-
Păi şi unde să mergem?
-
Nu vedeţi că uşa e închisă?
-
Nu mai avem încotro să o luăm. Trebuie să ne
întoarcem.
-
Probabil am greşit drumul.
-
Păi nu avem cum să mergem mai departe.
Oamenii din rândurile din spate
ale grupului aşteptau liniştiţi să se rezolve „situaţia” care impusese oprirea.
În concluzie tot grupul stătea. Mai mult, oamenii deja se angrenaseră în
discuţii bilaterale sau pe chat-urile de pe telefoane.
Stau şi eu preţ de câteva minute,
blocată cumva de feţele serioase ale oamenilor din jurul meu care impuneau
această stare de lipsă de soluţie şi aşteptare.
Privesc către uşa mare din faţa
mea şi brusc, parcă mi se ia un văl de pe creier. Mă trezesc întrebând cu voce
tare:
-
Dar e ÎNCUIATĂ uşa?
Oamenii din jurul meu s-au uitat
hipnotizaţi la mine. Am repetat întrebarea, dar deja îşi reluaseră conversaţia.
Am simţit cum îmi creşte tensiunea brusc; ies din rând şi mă reped către uşa aflată la doi paşi în faţa mea.
UŞA NU ERA ÎNCUIATĂ.
Deschid larg cele două uşi care rămân, de altfel, deschise şi încet, încet oamenii
se revarsă în Terminalul 2. Fără întrebări sau dileme. Ca şi când nu s-a
întâmplat NIMIC, deşi în urmă cu doar câteva secunde uşa aceea părea un
obstacol de netrecut.
*
*
*
De ceva vreme asist la un spectacol halucinant
în care oameni, poate nu rău intenţionaţi, strigă în cor şi fără
discernământ:
„Ce să facă copiii cu dizabilităţi în şcolile de masă? Cum să înveţe
acolo dacă sunt 30 de copii în clasă şi un singur profesor care habar nu are
cum să gestioneze un copil cu probleme?”
Dragii mei, ştiţi că dacă şcoala
este formată din clase cu 30 de elevi şi un profesor rege peste turma de copii,
dacă manualele sunt rigide, iar programele proaste sau bune sau încărcate,
toate acestea sunt aşa pentru că în spate este O LEGE care prevede astfel.
Legea este făcută de oameni. NU de Dumnezeu.
Realitatea claselor cu 30 de
elevi si un profesor nepregătit pentru copii cu dizabilităţi, NU ESTE O AXIOMĂ.
Adică, nu este un dat de la natură imuabil şi veşnic. Această realitate poate
fi SCHIMBATĂ. Dacă noi ne-am născut cu această realitate, nu înseamnă că alta
nu poate exista. V-aţi gândit vreodată că şcoala românească poate arăta altfel?
V-aţi gândit că asta depinde de NOI, nu de o forţă supranaturală? V-aţi gândit
că cei care scriu legi sau conduc ministere sunt oameni puşi de noi să ne
servească? V-aţi gândit că dacă noi nu cerem, NU se va întâmpla nimic?
Ştiu, e greu să-ţi imaginezi că
tableta a înlocuit stiloul chinezezc, dar uite că lucrurile se întâmplă. Dar se
întâmplă pentru că nişte oameni au crezut că se poate scrie şi cu altceva în
afară de stilou.
*
*
*
Mă năuceşte şi mă revoltă
incapacitatea asta adânc săpată în mentalul colectiv al românilor de a nu se întreba, de a nu verifica, de a
accepta tacit daturi sociale, politice şi economice fără a înţelege logica din
spate.
De ce am pierdut „DE CE-ul pe
drum?” Sau l-am avut vreodată?
Ce mă împiedică pe mine să
verific dacă uşa este doar închisă şi nu încuiată?
Ce mă împiedică pe mine să mă
gândesc că dacă m-am născut cu maşinile care circulă pe dreapta, dacă mâine
constat că e mai bine pe stânga, de ce să nu încerc să modific Codul Rutier?
Ce mă împiedică pe mine să
ÎNDRĂZNESC să VĂD, să GÂNDESC şi să IMAGINEZ dincolo de cadrul fix în care am
fost obişnuit?
„Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;”
Problema cea mare este însă că
fiecare dintre cei care nici măcar nu-şi pun problema că uşa ar putea fi doar
închisă şi nu încuiată, desenează astăzi viitorul copiilor noştri şi al acestei
ţări „încremenite în proiect”.
Am moştenit încremenirea şi o
ducem mai departe fără îndoieli, fără întrebări, fără regrete.
Apoi ne plângem că ne este greu şi
rău. Că vrem alocaţii mai mari. Că vrem mai bine.
Dar aşteptăm o viaţă să murim.
