Mi-e frică că peste 25 de ani voi fi prea bătrână să pot ieşi în stradă

Zilele astea sunt grele. Sunt grele pentru ca se amesteca într-un amalgam ameţitor ganduri, opinii, pareri, strigate, manipulări, altruism, caritate, durere, foarte multă durere. Stiu ca în avalanşa de mesaje cu greu îşi vor găsi puţin loc aceste gânduri. Dar le scriu totuşi pentru că mă doare şi pentru că mă sperie iminenţa lui „CE VA FI DUPĂ?”

De mai bine de 24 de ore fac un efort uriaş să ma detaşez de imensa încărcătură emoţională a acestor momente şi să-mi adun raţiunea, obiectivitatea, capacitatea de analiză. Nu ştiu dacă şi în ce măsură voi reuşi, dar ce ştiu sigur este că azi-noapte, în stradă, întrebarea unui tânăr de maxim 20 de ani m-a „trezit”.

Purtam prin cu greutate prin mulţime deasupra capului o pancarda pe care scria „Sunt mama unui copil cu dizabilităţi. Vreau schimbare totala. Guvern tehnocrat. Educaţie pentru toţi”. Un tânăr mă opreşte în valul de oameni şi mă întreabă deosebit de respectuos: 

„Doamna, nu vă supăraţi, ce înseamnă tehnocrat?” 

Mărturisesc cu ruşine că în prima secundă am avut impusul să mă enervez (am un temperament sangvin-coleric), dar instantaneu m-am uitat la chipul lui. Si mi-a venit să plâng.

M-a cuprins o durere aproape fizică pentru că în acel moment am simţit în toată fiinţa mea inocenţa acestei mişcări sociale spontane (nu sunt naivă, stiu ce tipuri de facţiuni se pot insera în acest tip de mişcări, dar nu despre asta este vorba). In vacarmul general i-am explicat frumos şi simplu ce înseamna. În următoarea secundă a spus mai departe grupului de tineri alaturi de care era în mulţime. Si...incredibil, i-am văzut cu o bucurie de copii care înţeleg lecţia pe faţă.

Asta a fost momentul în care am simţit că trebuie să-mi fac ordine în gânduri pentru că îmi doresc enorm ca această inocenţă să nu fie confiscată.

Aşadar, am stat m-am gândit şi răzgândit, am tras aer în piept şi au început să-mi revină în minte cu o claritate desăvârşită idei, teorii, capitole şi cărţi întregi citite avid în facultatea pe care am făcut-o pe bune cu mulţi ani în urmă – Ştiinţe Politice.

Obiectivându-mă:

La acest moment de răscruce există pe scena publică două discursuri majore, fiecare dintre ele cu diferite ramificaţii şi cadre discursive: drama tinerilor din Clubul Colectiv şi schimbarea.

Despre drama tinerilor (cauze, vinovaţi, urmări) refuz să vorbesc pentru că doare foarte tare, iar furia este atât de mare şi vinovaţii atât de evidenţi, încât nu pot avea decât un val de furie oarbă.

Vreau să vorbesc însă, despre schimbare. Despre ce se întâmplă la nivel social.

O analiză lucidă ne arată o ecuaţie cu următoarele elemente:

• 1   Un guvern/clasă politică profund coruptă, de tip autoritativ, care se agaţă de putere prin orice mijloace.
• 2  Un maxim de 10% din cetăţenii României aflaţi în stare de revoltă sistemică spontană şi, implicit fără o agendă punctuală, doar nevoia de justiţie şi schimbare – „Strada”
• 3.       Aproximativ 70% din populaţia activă României (excluzând copiii şi bătrânii) – tăcută
• 4.       O societate civilă incoerentă, în mare parte aservită puterii, nereprezentativă sau fără resurse
• 5.      O mass media preponderent orientată spre senzaţional cu discursuri adeseori dictate de diferite agende
• 6.       Un preşedinte impus prin revoltă populară şi vot negativ de doar 1 an, învestit cu un cec în alb de cetăţeni şi cu foarte multe aşteptări. Neconfirmate.

Aceasta este ecuaţia în care:

• Guvernul face un pas în spate folosind tehnica demisiilor de sacrificiu,
• Strada cere schimbare totală fără direcţii şi o agendă coerentă (ceea ce-i confirmă autenticitatea şi puternica dimensiune morală),
• Preşedintele cere străzii soluţii rapide şi lideri reprezentativi, dar eşuează lamentabil într-un exerciţiu de falsă comunicare,
• Societatea civilă divizată se împarte în „marii jucători” sub toate orânduirile, care încearcă să-şi impună propriile agende şi să-şi prezerve privilegiile, actori cu profil caritabil, actori tăcuţi de nişă, actori mici sau medii fără acces la resurse şi canale de comunicare, extrem de puţini actori capabili să susţină şi articuleze un mesaj onest, democratic şi, eventual, revendicat în sfera drepturilor omului.

Tabloul acesta mă sperie. Mă sperie pentru că pot să-l analizez şi pot să spun lucruri valide teoretic, însă am nevoie de soluţii pentru a nu fi CONFISCATĂ lupta.

La nivel de analiză:

În 25 de ani, societatea românească nu a asimilat elemente fundamentale de cultură civică, fapt ce a făcut ca după un sfert de secol să ne aflăm în acelaşi punct ca în 1989 – incapabili să fi dezvoltat o contra-elită, capabilă să articuleze mesajul străzii. Istoria ne arată că absenţa contra-elitelor în perioade de revolte se soldează invariabil cu victime, violenţe sau confiscarea demersului revoluţionar de către forţe parazitare sau vechea structură de putere îmbrăcată în haine noi. Faptul că strada şi-a desemnat ca lideri, sub presiunea solicitării cel puţin indecente a Preşedintelui, figuri publice actuale din mediul artistic, este dureros. Dar nu este dureros pentru că personajele selectate sunt negative (ba din contră, au făcut dovada integrităţii şi a decenţei), ci pentru că arată neputinţa, inexistenţa unor alternative. Zeci de mii de oameni cer schimbarea, dar nu au repere, nu au ancore, nu au de ce să se agaţe.

În această ecuaţie complexă şi atipică imi este teamă de „ce va fi după?”.

Aşa că nu îmi vine în minte acum decât să fac un APEL:

Domnilor profesori din şcolile de politologie,

Deşi am iubit şcoala pe care am făcut-o, nu am reuşit să-mi construiesc o carieră în domeniu, aşa cum am visat la vremea aceea pentru că locurile de consilieri politici, strategi şi analişti au fost ocupate de oricine altcineva, care nu avea de-a face cu domeniul. Irelevant. Ce fac acum este super fain. Şi nu aş schimba cu nimic lupta pentru drepturile omului.

Dar fac apel la domniile voastre să ieşiţi de la catedre şi să ne oferiţi DIRECŢII, nouă celor din stradă.

NU analize şi discursuri. Direcţii şi posibile soluţii.

Vreau să vă aud, vreau să vă văd, vreau să-mi arătaţi cum rezolvăm această ecuaţie.

Aşa cum făceam simulări în cazul Poloniei revoluţionare.

Vreau să văd că ceea ce m-aţi învăţat cu ani în urmă produce efecte.

Vreau să vorbim de ROMÂNIA acum.

Vreau să văd că Toqueville, Arendt, Gelner, Almond, Verba, pană la Fukuyama nu au fost doar beletristică.

Vreau să văd că şcoala asta NU este DEGEABA. Avem nevoie de ajutorul vostru ONEST. Fară agende ascunse.

Fiţi cei care m-au făcut să cred în justiţie socială acum 13 ani.

De ce?

Pentru ca MI-E FRICĂ.

Mi-e frică că peste 25 de ani voi fi prea bătrână să pot să ies în stradă, iar un  tânăr va întreba la Km 0 al României: CE ÎNSEAMNĂ GUVERN TEHNOCRAT?

I rest my case.