Uneori viata te aduce pe margine.
Nu stiu de ce. Si am renuntat sa ma mai intreb.
Dupa trei zile traite intr-o
paranteza suspendata la marginea vietii, am revenit. Desi privesc in jur si vad
lucruri familiare, am senzatia ca s-au scurs cel putin zece ani.
Stiu ca este o
perceptie subiectiva, dar ea nu face decat sa-mi demonstreze ca realitatea
care pare atat de clara, are, de fapt multiple fatete si ca nu depinde decat de
o fractiune de secunda ca sa schimbi registrele.
Dupa ce mi-am tinut copilul inert in brate timp de cateva zeci de secunde travestite in ani, acum nu simt nimc.
Prin nu stiu ce mecanism,
sufletul meu este intr-o forma de anestezie generala si singura perceptie pe
care o am este un fel de frica de orice si de nimic.
Mi-am droit intotdeauna sa fiu si
sa ma manifest ca un parinte banal de normal. Am refuzat cu obstinatie idea de
parinte erou, deosebit sau iesit din comun. Am incercat cu toata fiinta mea sa
pastrez o raportare normala la tot cee ace reprezinta iesitul din comun din
viata mea.
Si, totusi, viata m-a adus din
nou pe margine. Nu stiu ce se va intampla cand anestezia va trece, dar exista o
voce in mine care vrea sa spuna despre lucrurile vazute dincolo de “zidurile
orasului”.
*
* *
Intre doua salvari si un univers
rasturnat, am ajuns impreuna cu Clara la Spitalul Bagdasar Arseni, primiri
urgente, traume majore.
Ce este acolo?
Marginea vietii.
Acesta e un
lucru cert.
Dar dincolo de faptul ca prin natura locului te afli la marginea
vietii, frica uriasa nu vine din oamenii raniti pe care ii vezi, ci din lipsa a
oricarui detaliu care sa-ti dea siguranta faptului ca acolo vei fi salvat.
O saracie lucie domneste in
fiecare ungher. Nu sunt scaune sau targi suficiente, totul este vechi, ruginit
si murdar. Este frig. Mirosul este ametitor, personalul medical dezumanizat. Se
cearta pe manusi chirurgicale, se rastesc unii la altii si la oamenii din jur.
Pacientii sunt “mortul”, “cazutul”, “taiatul”, iar noi “copilu cu criza”.
Paturile tip targa rulanta sunt separate de de perdele de plastic verde
mototolite, vechi si cu urme de sange uscat. O femeie cu gatul fixat in suport
de plastic vomita, un barbat tipa si o sistenta tipa si ea la el sa nu se miste ca va
ramane paralizat. La o masa de pal roasa cu picioare de metal vreo cinci cadre
medicale beau cafea si rad. Unul dintre ei citeste un roman. Cineva geme dupa o
perdea. Eu stau de vreo 20 de minute cu Clara in brate, in picioare, in mijlocul
unui scenariu de groaza.
Nu imi mai simt corpul.
Dupa mai bine de o ora facem
tomografia. Ne reintoarcem la urgente-traume majore.
Acelasi peisaj.
Asteptam 3 ore
ambulanta ca sa ne readuca la Spitalul Victor Gomoiu.
Trei ore in care nu am avut voie
sa stau jos. Si chiar daca mi-ar fi dat voie, nu as fi avut pe ce. Clara este moale
si deshidratata. Cer putina apa. Un medic/asistenta imi spune sa merg la
chiuveta sa iau un pahar de acolo. Pe marginea chiuvetei se afla un pahar de
carton folosit de cafea. Intreb: “Asta?”
“Da, ce are?”
Renunt sa mai pun intrebari
pentru ca este inutil. Ma uit la Clara. Are gura si buzele uscate.
Il clatesc si raman cu el in
mana. Pentru ca nu ma duc sa iau apa de la robinet, o asitenta usor iritata scoate din
buzunarul halatului o sticla de apa plata mica si imi pune putina apa.
E greu sa spun mai mult.
Coloana ma doare ingrozitor de
stat in picioare si greutate si am senzatia ca voi aluneca, dar pare un
sentiment placut. Pentru ca nu mai pot.
Dupa multe ore intra intepestiv
echipajul salvarii asteptate.
Cred ca a fost prima data in viata mea, cand m-am
bucurat atat la vederea uniformelor de Pompieri/SMURD.
Femeia se apropie de mine si mi-o
ia din brate pe Clara.
Cu nu stiu care voce ii mai spun:
“vedeti ca e grea…”
Cu o voce puternica si sigura imi
spune ca e obisnuita si sa nu-mi fac griji.
De abia reusesc sa ma tin dupa
echipaj pe holurile mari si intunecoase.
Ploaia de afara ma trezeste.
Ajungem la Spitalul Victor
Gomoiu.
E cald. Lumina. Si mi se spune pe
nume!
Clara este si ea strigata pe
nume.
Vin doctori pe langa noi. Sunt
tineri si zambesc. Ni se aduce mancare.
Am stat trei zile acolo. Am vazut
lipsurile.
Dar mai mult decat lipsuri, am
vazut oameni, caldura si profesionisti care zbat sa faca din putin minuni.
Desi am fost trasnferate de pe o
sectie pe alta, m-am simtit in siguranta.
De la asistentele din turele de
noapte, pana la medicii sefi de sectie sau medicii profesori care veneau la
vizita cu grupuri de studenti, am vazut in primul rand oameni.
Si am mai vazut ceva. Am vazut
cum generatia de medici profesori incearca sa “creasca” viitorii medici-oameni.
Doi medici profesori m-au impresionat
profund. Chiar daca nu le stiu numele, ii voi pastra in minte.
O doamna doctor cu parul scurt si
roscat le-a tinut o lectie practica nu doar de medicina, ci de drepturile
omului studentilor sai. Subiectul: Clara.
Un domn doctor inalt si zambitor
a descifrat-o pe Clara in fata tinerilor
studenti in cele mai mici unghere, dar nu a uitat nicio clipa sa-si pastreze un
anume fel de zambet si un ton molipsitor de pozitiv, care nu transmitea studentilor
decat mesajul: “Respecta miracolul vietii”.
Am lasat la final echipa de la
Neurologie. Pentru ca nu este o echipa, este o familie.
Au impodobit bradul cu copiii,
ne-au vorbit, ne-au ascultat.
I-am vazut in actiune. Prompt,
rapid si profesionist. I-am vazut cum cauta raspunsuri si solutii.
Dar i-am vazut si calzi si
prieteni.
Si, toti, ne-au spus pe nume.
Mereu.
Iar Clara a primt primul cadou de
Mos Nicolae.
Ieri seara, pe drumul spre casa,
am vazut ca s-au ridicat inca doua cladiri enorme la AFI Palace.
Spitalele de copii au ramas insa
la fel.
La marginea vietii.
Iar la marginea vietii, tu
doctor, inveti fie sa nu-ti mai pese si sa bifezi condica, fie sa pleci din tara sau...mai rar sa aduci
de acasa cadouri de Mos Nicolae pentru copiii tai din sectie.
Pentru ca sistemul bolnav lasa
tota povara pe umerii unei optiuni personale.
A medicului.
