Ziua care îmi aduce al 36 – lea an este simpla.
Este primul an în care nu am emoții și nici așteptări.
Nu-mi imaginez ce cadouri voi primi, cine ma va suna sau
cine îmi va trimite mesaje.
Nu astept nimic.
Nu mai astept niciun telefon de la tine, TATA, pentru că el
oricum nu a venit cand trebuia sau niciodată când am așteptat. Și, da, ziua mea
a fost de 36 de ori pe 1 noiembrie. Și între timp au fost în viața mea multe
momente în care mi-aș fi dorit sa sune telefonul sau să fii langă umărul meu.
Dar nu ai fost.
Nici la admiterea în liceu, nici la Bacalaureat, nici cand
am devenit studentă, nici cand am devenit licențiata, nici la doctorat, nici
când am fost mireasă, nici cand am adus-o pe lume pe Clara, nici..nici.
Îți mulțumesc pentru cele 4 sau 5 urări de La mulți ani de
Sfânta Maria și îți doresc o bătrânețe liniștită și la fel de singură că anii
copilăriei mele.
Pentru mine vei rămâne un nume pe care îl port după mine pe
toate diplomele.
Nu aștept de la tine MAMI niciun cadou, deși ai insistat
mult să-mi trimiți ceva de peste ocean, pentru care nu ai omis sa spui ca ai muncit tu. Îți mulțumesc.
În puținii ani în care am fost împreună NU cadouri am
așteptat, ci ceva ce nu ai reușit sa-mi dai niciodată.
Vreau să știți amândoi, mama și tata, că ați lăsat în
sufletul meu un fel anume de urme, a căror notă de plată o resimt și după 36 de ani. Dar, vreau
sa știți că a venit momentul în care am luciditatea necesară să înțeleg ceea ce
am refuzat cu obstinație să accept nepermis de mult timp. Vreau să știți că nu
ați știut să fiți părinți. Și mai vreau să știți că de fiecare dată când am
tăcut sau nu m-am revoltat sau nu am ripostat, am facut-o din neputința de a da
jos de pe piedestal niște repere, care, în fapt nu erau repere.
Vreau să fiți liniștiți.
A venit momentul în care nu mai aștept nimic de la voi.
Cred ca am așteptat suficient.
Nu, asta nu este o judecată, este o povară pe care a venit
vremea să v-o returnez.
Eu am purtat-o destul.
Mulțumesc pentru anul greu pe care l-am încheiat. Pentru că
el a făcut curățenie în jurul meu.
Am trait, in felul în care știu eu să o fac, fiecare despărțire pe care mi-a adus-o anul
2014.
Dar am învățat să nu mai aștept. Și sunt bine.
Am purtat războaie urâte și inegale. Dar am învățat și am
mers mai departe.
Pentru că refuz compromisul.
Sunt recunoscătoare pentru sufletele albe care au rămas și
sunt aici lângă mine, acasă, la câteva strazi, cartiere, dincolo de centura
Bucureștiului sau aiurea.
Sunt recunoscătoare pentru oamenii noi din viața mea. Și
pentru încrederea pe care am primit-o ca pe un cec în alb în cele mai
neașteptate momente.
Sunt recunoscătoare pentru telefonul de ieri în care cineva
mi-a spus într-o română cu accent italienesc: ”Mădălina îți trimit băieții
mei”.
Sunt recunoscătoare pentru un mesaj venit la ora 01.10 în noapte, în
care o persoană întâlnită o singută dată față în față, mi-a spus: ”Multa putere
că o să aveți nevoie să faceți tot ce doriți.”
Azi 1 noiembrie 2014, drumul meu merge mai departe.
