Ştiţi care este diferenţa dintre o Uşă ÎNCHISĂ şi o Uşă ÎNCUIATĂ? - UN CIOBĂNAŞ MOLDOVAN CARE SE PREGĂTEŞTE SĂ MOARĂ

Acum doi ani eram în Aeroportul din Frankfurt. Din nu mai ştiu care motiv, pasagerii avionului sosit din România, inclusiv eu, am fost direcţionaţi în grup către un alt terminal al aeroportului.  Aproximativ 150 de persoane am mers în coloană pe coridoare lungi, scări, pasaje către direcţia care ne-a fost indicată. La o răscruce de drumuri un angajat al aeroportului ne-a indicat că trebuie să o luăm la dreapta şi am fi ajuns.

Tot grupul a cotit pe holul destul de strâmt indicat la dreapta şi a mers drept înainte. La un moment dat ne-am oprit. Am stat câteva secunde pe loc, neînţelegând ce se întâmplă deoarece eu mă aflam în al patrulea sau al cincelea rând din „turmă”. Am început să întreb în jurul meu ce se întâmplă, în limba română, căci grupul era peste 90% alcătuit din pasageri români. Nu am primit răspuns. M-am deplasat cu greutate printre oameni, am ajuns în capătul grupului şi...surpriză!

Grupul se oprise deoarece în faţă se afla o mare uşă dublă închisă. Nicio altă ieşire nu se vedea în stânga sau în dreapta. Aparent singura cale de acces era drumul înapoi. Şi, totuşi, angajatul aeroportului ne indicase această direcţie.

Îi întreb pe „colegii” de grup:

-          De ce ne-am oprit?

Mai multe voci îmi dau răspunsuri relativ nervoase de genul:

-          Păi şi unde să mergem?

-          Nu vedeţi că uşa e închisă?

-          Nu mai avem încotro să o luăm. Trebuie să ne întoarcem.

-          Probabil am greşit drumul.

-          Păi nu avem cum să mergem mai departe.

Oamenii din rândurile din spate ale grupului aşteptau liniştiţi să se rezolve „situaţia” care impusese oprirea. În concluzie tot grupul stătea. Mai mult, oamenii deja se angrenaseră în discuţii bilaterale sau pe chat-urile de pe telefoane.

Stau şi eu preţ de câteva minute, blocată cumva de feţele serioase ale oamenilor din jurul meu care impuneau această stare de lipsă de soluţie şi aşteptare.

Privesc către uşa mare din faţa mea şi brusc, parcă mi se ia un văl de pe creier. Mă trezesc întrebând cu voce tare:

-          Dar e ÎNCUIATĂ uşa?

Oamenii din jurul meu s-au uitat hipnotizaţi la mine. Am repetat întrebarea, dar deja îşi reluaseră conversaţia. Am simţit cum îmi creşte tensiunea brusc; ies din rând şi mă reped către uşa aflată la doi paşi în faţa mea.

UŞA NU ERA ÎNCUIATĂ.  

Deschid larg cele două uşi care rămân, de altfel, deschise şi încet, încet oamenii se revarsă în Terminalul 2. Fără întrebări sau dileme. Ca şi când nu s-a întâmplat NIMIC, deşi în urmă cu doar câteva secunde uşa aceea părea un obstacol de netrecut.

*

*                *

De ceva vreme asist la un spectacol halucinant în care oameni, poate nu rău intenţionaţi, strigă în cor şi fără discernământ:

„Ce să facă copiii cu dizabilităţi în şcolile de masă? Cum să înveţe acolo dacă sunt 30 de copii în clasă şi un singur profesor care habar nu are cum să gestioneze un copil cu probleme?”

Dragii mei, ştiţi că dacă şcoala este formată din clase cu 30 de elevi şi un profesor rege peste turma de copii, dacă manualele sunt rigide, iar programele proaste sau bune sau încărcate, toate acestea sunt aşa pentru că în spate este O LEGE care prevede astfel. Legea este făcută de oameni. NU de Dumnezeu.

Realitatea claselor cu 30 de elevi si un profesor nepregătit pentru copii cu dizabilităţi, NU ESTE O AXIOMĂ. Adică, nu este un dat de la natură imuabil şi veşnic. Această realitate poate fi SCHIMBATĂ. Dacă noi ne-am născut cu această realitate, nu înseamnă că alta nu poate exista. V-aţi gândit vreodată că şcoala românească poate arăta altfel? V-aţi gândit că asta depinde de NOI, nu de o forţă supranaturală? V-aţi gândit că cei care scriu legi sau conduc ministere sunt oameni puşi de noi să ne servească? V-aţi gândit că dacă noi nu cerem, NU se va întâmpla nimic?

Ştiu, e greu să-ţi imaginezi că tableta a înlocuit stiloul chinezezc, dar uite că lucrurile se întâmplă. Dar se întâmplă pentru că nişte oameni au crezut că se poate scrie şi cu altceva în afară de stilou.

*

*                *

Mă năuceşte şi mă revoltă incapacitatea asta adânc săpată în mentalul colectiv al românilor de a nu se întreba, de a nu verifica, de a accepta tacit daturi sociale, politice şi economice fără a înţelege logica din spate.

De ce am pierdut „DE CE-ul pe drum?” Sau l-am avut vreodată?

Ce mă împiedică pe mine să verific dacă uşa este doar închisă şi nu încuiată?

Ce mă împiedică pe mine să mă gândesc că dacă m-am născut cu maşinile care circulă pe dreapta, dacă mâine constat că e mai bine pe stânga, de ce să nu încerc să modific Codul Rutier?

Ce mă împiedică pe mine să ÎNDRĂZNESC să VĂD, să GÂNDESC şi să IMAGINEZ dincolo de cadrul fix în care am fost obişnuit?

„Oiţă bârsană,

De eşti năzdrăvană,

şi de-a fi să mor

în câmp de mohor,

Să spui lui vrâncean

Şi lui ungurean

Ca să mă îngroape

Aice, pe-aproape,

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi;”

Problema cea mare este însă că fiecare dintre cei care nici măcar nu-şi pun problema că uşa ar putea fi doar închisă şi nu încuiată, desenează astăzi viitorul copiilor noştri şi al acestei ţări „încremenite în proiect”.

Am moştenit încremenirea şi o ducem mai departe fără îndoieli, fără întrebări, fără regrete.

Apoi ne plângem că ne este greu şi rău. Că vrem alocaţii mai mari. Că vrem mai bine.

Dar aşteptăm o viaţă să murim.

Domnule Prim Ministru, ea a fost KIKI

Stimate domnule Prim Ministru Dacian Cioloş,

Aleg acum să nu vă vorbesc despre cifre şi statistici, despre tabele extinse în XLS pentru că ştiu că asta aveţi în mapă zilnic.

Acum vreau să vă rog să priviţi această fotografie. O vedeţi?

Ea a fost Kiki.

O fetiţă cu Sindrom Down dintr-unul din judeţele acestei ţări al cărei Prim Ministru sunteţi acum domnia voastră.

Kiki, a murit acum aproximativ 6 luni. În  linişte. Lângă mama ei, neştiută de nimeni şi uitată de toţi.

Nu vreau să vă spun de ce s-a dus, deşi inclusiv asta are legătură cu sistemul din ţara care i-a dat cu atâta zgârcenie DOAR cetăţenia. Vreau să vă spun cum a trăit Kiki.

Kiki nu a mers niciodată pe picioruşele ei pentru că în ţara ei nu există un program de reabilitare neuromotorie, iar mama ei nu şi-a permis tratamentele costistoare din mediul privat.

Kiki nu a spus niciodata mai mult de „mama” pentru că ţara ei nu are un program de recuperare adevarat sau de dezvoltare de abilităţi de comunicare alternativă, iar în privat o oră de astfel de terapii costă enorm.

Kiki era transportată de mama ei într-un cărucior mult prea mic şi prea vechi pentru nevoile ei, căci ţara ei nu are un program prin care să ofere astfel de mijloace minime pentru toţi copiii.

Ca să poată ajunge la Bucureşti, Kiki trebuia să aştepte o anumită cursă de autocar pentru că celelalte nu o primeau sau o obligau să stea pe ultimul rând din spate unde i se făcea rău.

Kiki nu a fost niciodată într-o şcoală domnule Prim Ministru. Nu s-a jucat cu colegii în recreaţie şi nu a stropit tabla cu buretele ud pentru că nu există în ţara ei o şcoală pregătită să o primească.

În ultimul ei an de viaţă, Kiki a avut nişte dureri cumplite de dinţi domnule Prim Ministru. Da, de dinţi. Cred ca ştiţi ce înseamnă o durere de măsea. Imaginaţi-vă cum dor 18 simultan. Niciun doctor din sistemul public nu şi-a asumat vindecarea. Pentru că este complex. Pentru că este costisitor. Pentru că nu există un program. Şi ştiţi ce s-a întâmplat, domnule Prim Ministru? S-a putut rezolva prin bunăvoinţa unor oameni din mediul privat. Care au tratat-o în clinica lor, simplu şi firesc. Pentru că statul nu i-a oferit nimic. Şi după operaţie, Kiki a zâmbit. Şi am strâns-o tare tare în braţe.

Kiki a locuit împreună cu mama şi fraţii ei într-o cămăruţă pe care mama ei o platea cu greu din îndemnizaţie, fără să înţeleg cum şi ce mâncau. Ştiţi de ce domnule Prim Ministru? Pentru că persoanele cu dizabilităţi nu au nicio şansă la o locuinţă socială.

Kiki a iubit mult şi necondiţionat pe oricine îi acorda o clipă de atenţie. Kiki a oferit enorm şi nu a primit NIMIC. Şi s-a stins.

Şi, in mod dramatic, poate ca este mai bine aşa. Pentru că peste ani, atunci când mama prea devreme îmbătrânită s-ar fi dus, Kiki ar fi ajuns într-o instituţie rezidenţială unde ar fi fost cel puţin sedată, dacă nu legată, înfometată, abuzată fizic şi emoţional.

Acum o lună şi ceva am îngheţat târziu în noapte pentru că am vrut o schimbare. Pentru copilul meu cu dizabilităţi care stă acasă pentru că a fost bătut şi sedat în şcoala specială, pentru toţi copiii, tinerii şi adulţii în situaţia asta şi pentru Kiki care mi-a ridicat inima la cer şi apoi mi-a sfâşiat-o în mii de bucăţele.

Nu este vina dumneavoastră că îngerul Kiki a plecat.

Dar este opţiunea dumneavoastră dacă alegeţi să faceţi din Kiki începutul unui nou capitol şi al speranţei.

Am sperat în frigul din stradă şi am crezut, da am crezut, că cel puţin într-unul din graficele obiectivelor dumneavoastră de guvernare voi găsi cuvântul DIZABILITATE. Şi nu l-am găsit.

Ştiu că aveţi un mandat scurt şi mai ştiu că sunt multe aspecte ale vieţii sociale care necesită atenţie. Insa, daţi-mi voie, cu respect să vă spun că acesta nu este un argument. NU aşteptăm o rezolvare completă, ci dovada efectivă a unui ÎNCEPUT.

Am expertiza şi experienţa necesară să vă aduc TOATE argumentele juridice, tehnice şi sociale pentru a vă explica nu numai necesitatea, dar şi obligaţia de a adresa această problemă socială acută a peste 700.000 de cetăţeni români şi familiile lor. Dar aleg să nu fac asta acum pentru că am scris deja, eu şi cei care luptăm pentru această cauză arhive de explicaţii, analize, rapoarte, memorii, propuneri şi obiective.

Acum vreau să vă întreb, recunosc, inspirată fiind de un europarlamentar belgian într-un alt context:

Cum doriţi, domnule Prim Ministru, să-şi aducă lumea aminte de dumneavoastră?

Ca Premierul care a început cea mai grea schimbare pentru viaţa persoanelor cu dizabilităţi din România?

Sau ca omul care a perpetuat tăcerea şi indolenţa guvernelor din ultimii 27 de ani.

E o chestiune de alegere. Şi vă aparţine. În totalitate.

În noiembrie 2015 eu v-am dat un cec în alb.

Pentru Kiki. Pentru copilul meu. Pentru o Românie de care mă agăţ cu ultimele forţe să nu o părăsesc.

Cu respect,

Mădălina Turza

Mi-e frică că peste 25 de ani voi fi prea bătrână să pot ieşi în stradă

Zilele astea sunt grele. Sunt grele pentru ca se amesteca într-un amalgam ameţitor ganduri, opinii, pareri, strigate, manipulări, altruism, caritate, durere, foarte multă durere. Stiu ca în avalanşa de mesaje cu greu îşi vor găsi puţin loc aceste gânduri. Dar le scriu totuşi pentru că mă doare şi pentru că mă sperie iminenţa lui „CE VA FI DUPĂ?”

De mai bine de 24 de ore fac un efort uriaş să ma detaşez de imensa încărcătură emoţională a acestor momente şi să-mi adun raţiunea, obiectivitatea, capacitatea de analiză. Nu ştiu dacă şi în ce măsură voi reuşi, dar ce ştiu sigur este că azi-noapte, în stradă, întrebarea unui tânăr de maxim 20 de ani m-a „trezit”.

Purtam prin cu greutate prin mulţime deasupra capului o pancarda pe care scria „Sunt mama unui copil cu dizabilităţi. Vreau schimbare totala. Guvern tehnocrat. Educaţie pentru toţi”. Un tânăr mă opreşte în valul de oameni şi mă întreabă deosebit de respectuos: 

„Doamna, nu vă supăraţi, ce înseamnă tehnocrat?” 

Mărturisesc cu ruşine că în prima secundă am avut impusul să mă enervez (am un temperament sangvin-coleric), dar instantaneu m-am uitat la chipul lui. Si mi-a venit să plâng.

M-a cuprins o durere aproape fizică pentru că în acel moment am simţit în toată fiinţa mea inocenţa acestei mişcări sociale spontane (nu sunt naivă, stiu ce tipuri de facţiuni se pot insera în acest tip de mişcări, dar nu despre asta este vorba). In vacarmul general i-am explicat frumos şi simplu ce înseamna. În următoarea secundă a spus mai departe grupului de tineri alaturi de care era în mulţime. Si...incredibil, i-am văzut cu o bucurie de copii care înţeleg lecţia pe faţă.

Asta a fost momentul în care am simţit că trebuie să-mi fac ordine în gânduri pentru că îmi doresc enorm ca această inocenţă să nu fie confiscată.

Aşadar, am stat m-am gândit şi răzgândit, am tras aer în piept şi au început să-mi revină în minte cu o claritate desăvârşită idei, teorii, capitole şi cărţi întregi citite avid în facultatea pe care am făcut-o pe bune cu mulţi ani în urmă – Ştiinţe Politice.

Obiectivându-mă:

La acest moment de răscruce există pe scena publică două discursuri majore, fiecare dintre ele cu diferite ramificaţii şi cadre discursive: drama tinerilor din Clubul Colectiv şi schimbarea.

Despre drama tinerilor (cauze, vinovaţi, urmări) refuz să vorbesc pentru că doare foarte tare, iar furia este atât de mare şi vinovaţii atât de evidenţi, încât nu pot avea decât un val de furie oarbă.

Vreau să vorbesc însă, despre schimbare. Despre ce se întâmplă la nivel social.

O analiză lucidă ne arată o ecuaţie cu următoarele elemente:

• 1   Un guvern/clasă politică profund coruptă, de tip autoritativ, care se agaţă de putere prin orice mijloace.
• 2  Un maxim de 10% din cetăţenii României aflaţi în stare de revoltă sistemică spontană şi, implicit fără o agendă punctuală, doar nevoia de justiţie şi schimbare – „Strada”
• 3.       Aproximativ 70% din populaţia activă României (excluzând copiii şi bătrânii) – tăcută
• 4.       O societate civilă incoerentă, în mare parte aservită puterii, nereprezentativă sau fără resurse
• 5.      O mass media preponderent orientată spre senzaţional cu discursuri adeseori dictate de diferite agende
• 6.       Un preşedinte impus prin revoltă populară şi vot negativ de doar 1 an, învestit cu un cec în alb de cetăţeni şi cu foarte multe aşteptări. Neconfirmate.

Aceasta este ecuaţia în care:

• Guvernul face un pas în spate folosind tehnica demisiilor de sacrificiu,
• Strada cere schimbare totală fără direcţii şi o agendă coerentă (ceea ce-i confirmă autenticitatea şi puternica dimensiune morală),
• Preşedintele cere străzii soluţii rapide şi lideri reprezentativi, dar eşuează lamentabil într-un exerciţiu de falsă comunicare,
• Societatea civilă divizată se împarte în „marii jucători” sub toate orânduirile, care încearcă să-şi impună propriile agende şi să-şi prezerve privilegiile, actori cu profil caritabil, actori tăcuţi de nişă, actori mici sau medii fără acces la resurse şi canale de comunicare, extrem de puţini actori capabili să susţină şi articuleze un mesaj onest, democratic şi, eventual, revendicat în sfera drepturilor omului.

Tabloul acesta mă sperie. Mă sperie pentru că pot să-l analizez şi pot să spun lucruri valide teoretic, însă am nevoie de soluţii pentru a nu fi CONFISCATĂ lupta.

La nivel de analiză:

În 25 de ani, societatea românească nu a asimilat elemente fundamentale de cultură civică, fapt ce a făcut ca după un sfert de secol să ne aflăm în acelaşi punct ca în 1989 – incapabili să fi dezvoltat o contra-elită, capabilă să articuleze mesajul străzii. Istoria ne arată că absenţa contra-elitelor în perioade de revolte se soldează invariabil cu victime, violenţe sau confiscarea demersului revoluţionar de către forţe parazitare sau vechea structură de putere îmbrăcată în haine noi. Faptul că strada şi-a desemnat ca lideri, sub presiunea solicitării cel puţin indecente a Preşedintelui, figuri publice actuale din mediul artistic, este dureros. Dar nu este dureros pentru că personajele selectate sunt negative (ba din contră, au făcut dovada integrităţii şi a decenţei), ci pentru că arată neputinţa, inexistenţa unor alternative. Zeci de mii de oameni cer schimbarea, dar nu au repere, nu au ancore, nu au de ce să se agaţe.

În această ecuaţie complexă şi atipică imi este teamă de „ce va fi după?”.

Aşa că nu îmi vine în minte acum decât să fac un APEL:

Domnilor profesori din şcolile de politologie,

Deşi am iubit şcoala pe care am făcut-o, nu am reuşit să-mi construiesc o carieră în domeniu, aşa cum am visat la vremea aceea pentru că locurile de consilieri politici, strategi şi analişti au fost ocupate de oricine altcineva, care nu avea de-a face cu domeniul. Irelevant. Ce fac acum este super fain. Şi nu aş schimba cu nimic lupta pentru drepturile omului.

Dar fac apel la domniile voastre să ieşiţi de la catedre şi să ne oferiţi DIRECŢII, nouă celor din stradă.

NU analize şi discursuri. Direcţii şi posibile soluţii.

Vreau să vă aud, vreau să vă văd, vreau să-mi arătaţi cum rezolvăm această ecuaţie.

Aşa cum făceam simulări în cazul Poloniei revoluţionare.

Vreau să văd că ceea ce m-aţi învăţat cu ani în urmă produce efecte.

Vreau să vorbim de ROMÂNIA acum.

Vreau să văd că Toqueville, Arendt, Gelner, Almond, Verba, pană la Fukuyama nu au fost doar beletristică.

Vreau să văd că şcoala asta NU este DEGEABA. Avem nevoie de ajutorul vostru ONEST. Fară agende ascunse.

Fiţi cei care m-au făcut să cred în justiţie socială acum 13 ani.

De ce?

Pentru ca MI-E FRICĂ.

Mi-e frică că peste 25 de ani voi fi prea bătrână să pot să ies în stradă, iar un  tânăr va întreba la Km 0 al României: CE ÎNSEAMNĂ GUVERN TEHNOCRAT?

I rest my case.

NU MĂ MAI FURA

Cred că am început să înțeleg de ce este atât de greu în România. De ce îmbătrânim înainte devreme, de ce facem atacuri cerbrale la 40 de ani, de ce suntem înțepeniți într-un proiect suspendat în forme fără fond.

De ce imi este mie greu, de ce mă trezesc în unele dimineți certându-mă în gând cu diverși oameni. Nu pentru că am un copil cu dizabilitate acasă. Nu pentru că Udrea fură sau Ponta plagiază teze de doctorat. Ei sunt doar emanația NOASTRĂ. Și îi merităm.

Pentru că marea majoritate a oamenilor din jurul meu, lato sensu, FURĂ. Iar furtul nu se referă neapărat la BANI. Asta este doar o mică nișă. Fură incredere, fură emoții, fură imagine, fură aparențe, fură așteptări, fură timp.

De la vânzătorul de cartofi din piață care simte nevoia să adauge 100 de grame la cântar, sa-mi strecoare un cartof stricat sau sa schimbe prețul când mă vede cu un Iphone în mână, la taximetristul, care se jură ca el e cinstit, dar aparatul se învârtește amețitor, până la colegul sau prietenul care se preface că îi pasă sau că e capabil de mult mai mult decât poate în realitate.

De la CEO-ul corporatist care imi explică lejer cum cheltuie el 10.000 euro pe săptămână și cum a investit 4 milioane de euro în afacerea lui, dar vrea să-și pună logo-urile și sa apară la evenimentele noastre în schimbul a 300 de lei.

De la parlamentarul care se declară trup și suflet cauzei copiilor cu dizabilități, căci are și el unul acasă, dar în fapt copilul lui beneficiază de terapii de zeci de mii de euro în baza afacerilor cu primăria de municipiu, care a transformat centralele termice intr-o afacere profitabilă cu centre de terapii pentru copii, carora le percep zeci de milioane de lei pe lună dacă vor și ei să fie acolo,

De la funcționarul care, în loc să încerce să rezolve o problemă, face hiper eforturi să se acopere de hârtii, ca să fie sigur că la ora 15.58 când va încuia biroul, va pleca liniștit acasă ca să se uite la televizor,

De la oamenii care își imaginează că dacă nu spun nimic, nu am observat și nu am înțeles și iau gesturile mele de generozitate drept naivitate sau, mai rău, prostie.

De la oamenii cărora le ascut cu orele poveștile, dau feed-back și sunt prezentă în situațiile lor de viață, căutând soluții sau măcar sfaturi, dar trec cu lejeritate peste faptul că motivul întâlnirii era o situație care trebuia rezolvată, un angajament nerespectat sau pur și simplu altceva.

Până la oamenii care își asumă angajamente zgomotos, iar la final rămân doar eu.

Mai deunăzi un om drag mie mă întreba de ce ascult, de ce las intotdeauna 1 leu în plus la vânzător, de ce nu ripostez pe loc în relațiile personale și profesionale decât foarte rar.

Am tăcut câteva momente pentru că știam că există o motivație internă, însă nu pusesem niciodată până atunci lupa pe ea. M-am uitat înlăuntrul meu și am scos-o la lumină:

Pentru că undeva în interiorul meu, am credința că dacă las 1 leu în plus în piață, dacă ascult oamenii cu sufletul și dacă nu ripostez intotdeauna, ei NU vor mai simți nevoia să repete gestul. Nu vor mai fura următorul client sau pe mine data viitoare, vor asculta și ei oameni sau se vor gândi de două ori înainte să mintă, să ascundă, defuleze sau măcar se vor întreba: ”oare omul din fața mea ce simte?”

Nu scriu aceste gânduri de pe poziția celui care arată cu degetul. Pentru că nu, nu sunt deloc perfectă, iar în mod paradoxal, cei extrem de apropiați mie se lovesc cel mai des de imperfecțiunile mele și, probabil, în diferitele etape ale evoluției mele am acționat în feluri spre care acum aș arăta cu degetul. Și, da, am primit lecții de la oameni și de la viață. Multe. Și atunci am luptat să îndrept sau să mă revanșez.

Iar acum lucrez cu mine. Mult. In fiecare zi când am un moment cu gândurile mele. Și mă cert sau caut repere. Și de cele mai multe ori le găsesc. Tot în oameni. În cei puțini.

Trebuie să ne vindecăm noi ca oameni pentru ca locul în care trăim să fie ca cele după care tânjim. Problema nu e numai la Guvern, Parlament, autorități, e la NOI.

Cred în puterea multiplicatoare a binelui pentru că am văzut-o cum acționează. Dă mai departe binele pe care îl primești și NU MĂ MAI FURA.

TU ce ai de spus?

Nu stiu daca empatizezi cu drama copiilor cu dizabilitati din Romania.

Si nici nu este relevant.

Folosesc cu buna știință cuvântul ”dramă”, deși nu îl agreez, căci el NU reflectă de fapt condiția venirii pe lume a acestor copii, ci viața la care îi condamnă sistemul și oamenii care îl compun.

Cum îi condamnă?

Simplu. La vedere. În liniște.

Așa:

În talerul din dreapta poate sta orice: alocația copilului tău, salariul tău, pensia ta, sănătatea ta, educația copilului tău, VIITORUL tău și al copilului tău.

Am ales exemplul copiilor cu dizabilități și subiectul condamnării lor la moarte socială pentru că asta este lupta mea. Pentru ca am acasa un copil care îngroașă statistica de mai sus și care face parte din cei 18.000 de copii cu dizabilități pentru care sistemul nu are bani de educație incluzivă și, prin urmare, sta acasă.

Daca tu mai crezi în puterea ta de a spune NU, hai să-i spunem Președintelui României că NU vrem să promulge această lege, hai să cerem DEZBATERE PUBLCĂ.

Scrie un mail la:  procetatean@presidency.ro si spune NU promulgării acestei legi.

Gândește-te că mesajul tău poate face diferența.

Eu am scris așa:

Stimate domnule Președinte,

Mă numesc Mădălina Turza și sunt cetățean român.

Pentru că fetița mea are 10 ani și nu merge la școală

Pentru că m-am îndatorat pentru nevoile medicale ale copilului meu pe care România nu mi le-a oferit

Pentru că nu există centre de terapie în țara mea pentru copilul meu

Pentru că nu există școli incluzive care să o poată primi

Pentru că sunt umilită la fiecare pas la fiecare intâlnire cu sistemul

Pentru că unica și omniprezenta justificare a condamnării copilului meu este sintagma:

”NU SUNT BANI”

Eu, cetățeanul, vă rog respectuos să NU promulgați legea pensiilor speciale ale parlamentarilor.

Vreau să fie respectat principiul transparenței

Vreau dezbatere publică.

Vreau respect.

Va multumesc,

Madalina Turza

ȚIE ȚI-E FRICĂ? (1)

Despre frică se pot spune multe lucruri.

Și tot frica poate avea mai multe dimensiuni sau perspective din care o poți privi sau simți.

Acum aleg să nu vorbesc despre frica existențială sau frica de un pericol iminent și obiectiv.

Alt gen de frică este cea despre care simt sa vorbesc.

Frica genetică de ”sistem”.

Nu știu dacă este o trăsătură made in Romania, dar în experiența mea cu spațiul occidental, nu am întâlnit-o.

În anii pe care mi i-am dedicat ideii de schimbare pentru copiii cu dizabilități, am întâlnit mai multe tipuri de frici.

Frica genetică de sistem este particulară, și o spun cu adâncă durere în suflet, unei largi categorii de părinți de copii cu dizabilități. Este o frică viscerală, fără argumente raționale, creată din mituri și legende urbane și rurale de ”omul cu haina statului”. El are puterea și el poate decide asupra vieții mele și a copilului meu, de exemplu. Tot ce primesc de la el, este o formă de maximă bunăvoință, iar eu trebuie să primesc cu umilință și capul plecat 2 firimituri și un micron de drepturi. Nu am voie să mă întreb, să cer mai mult sau măcar să caut mai mult.

Frica asta bolnavă este pervers întreținută de beneficiarii ei, prin amenințări, insinuări și presiune psihologică. E o stare pe care românul a interiorizat-o și a devenit parte a normalității.

”Capul plecat, sabia nu-l taie”, o aud la tine, dragă părinte, și încă din copilărie.

Corect, nu îți taie capul, dar îți frânge coloana și viitorul copilului tău, pe care tu l-ai condamnat.

Mă doare să ți-o spun, mai mult decât îți imaginezi și îți caut scuze în fiecare zi a vieții mele, dar cred ca trebuie să știi.

Și mai cred că dacă copilul tău, devenit acum tânăr sau matur, nu poate traversa singur, iar un altul, peste ocean cu aceleași acte medicale are un job și trăiește independent, 50% din responsabilitate îți aparține.  

Nu pentru că nu te-ai vândut suficient la bănci și cămătari ca să plătești terapii în privat, ci pentru că nu ai cerut, nu ai strigat, nu ai urlat în piața publică, nu ai adunat încă 3 părinți ca să vă cereți drepturile copiilor voștri.

Nu spun că este ușor. Este o chestiune de alegere.

Alegi să crezi în copilul tău sau să te resemnezi.

Să știi că dacă astăzi ai cumpărat bunăvoința unui profesor sau a unui medic cu un parfum de firmă sau cu o bijuterie, asta nu va garanta viitorul copilului tău, când nu va mai avea cine să strecoare în buzunar sau în poșetă ”o mică atenție” sau o ”vorbă bună”.

I-ai făcut potecă copilului tău în lumea asta sau nu? La asta se reduce.

Prin ce hățișuri va merge el când tu nu vei mai fi la un pas în fața lui. Te –ai gândit?

Sau poate, nu.

”Capul plecat, sabia nu-l taie”, dar îți frânge coloana și viitorul copilului tău.

Tu alegi.

PE MARGINE

Uneori viata te aduce pe margine. Nu stiu de ce. Si am renuntat sa ma mai intreb.

Dupa trei zile traite intr-o paranteza suspendata la marginea vietii, am revenit. Desi privesc in jur si vad lucruri familiare, am senzatia ca s-au scurs cel putin zece ani. 

Stiu ca este o perceptie subiectiva, dar ea nu face decat sa-mi demonstreze ca realitatea care pare atat de clara, are, de fapt multiple fatete si ca nu depinde decat de o fractiune de secunda ca sa schimbi registrele.

Dupa ce mi-am tinut copilul inert in brate timp de cateva zeci de secunde travestite in ani, acum nu simt nimc.

Prin nu stiu ce mecanism, sufletul meu este intr-o forma de anestezie generala si singura perceptie pe care o am este un fel de frica de orice si de nimic.

Mi-am droit intotdeauna sa fiu si sa ma manifest ca un parinte banal de normal. Am refuzat cu obstinatie idea de parinte erou, deosebit sau iesit din comun. Am incercat cu toata fiinta mea sa pastrez o raportare normala la tot cee ace reprezinta iesitul din comun din viata mea.

Si, totusi, viata m-a adus din nou pe margine. Nu stiu ce se va intampla cand anestezia va trece, dar exista o voce in mine care vrea sa spuna despre lucrurile vazute dincolo de “zidurile orasului”.

                                                                             *

                                                                       *          *

Intre doua salvari si un univers rasturnat, am ajuns impreuna cu Clara la Spitalul Bagdasar Arseni, primiri urgente, traume majore.

Ce este acolo?

Marginea vietii. 

Acesta e un lucru cert. 

Dar dincolo de faptul ca prin natura locului te afli la marginea vietii, frica uriasa nu vine din oamenii raniti pe care ii vezi, ci din lipsa a oricarui detaliu care sa-ti dea siguranta faptului ca acolo vei fi salvat.

O saracie lucie domneste in fiecare ungher. Nu sunt scaune sau targi suficiente, totul este vechi, ruginit si murdar. Este frig. Mirosul este ametitor, personalul medical dezumanizat. Se cearta pe manusi chirurgicale, se rastesc unii la altii si la oamenii din jur. Pacientii sunt “mortul”, “cazutul”, “taiatul”, iar noi “copilu cu criza”. 

Paturile tip targa rulanta sunt separate de de perdele de plastic verde mototolite, vechi si cu urme de sange uscat. O femeie cu gatul fixat in suport de plastic vomita, un barbat tipa si o sistenta tipa si ea la el sa nu se miste ca va ramane paralizat. La o masa de pal roasa cu picioare de metal vreo cinci cadre medicale beau cafea si rad. Unul dintre ei citeste un roman. Cineva geme dupa o perdea. Eu stau de vreo 20 de minute cu Clara in brate, in picioare, in mijlocul unui scenariu de groaza. 

Nu imi mai simt corpul.

Dupa mai bine de o ora facem tomografia. Ne reintoarcem la urgente-traume majore.

Acelasi peisaj. 

Asteptam 3 ore ambulanta ca sa ne readuca la Spitalul Victor Gomoiu.

Trei ore in care nu am avut voie sa stau jos. Si chiar daca mi-ar fi dat voie, nu as fi avut pe ce. Clara este moale si deshidratata. Cer putina apa. Un medic/asistenta imi spune sa merg la chiuveta sa iau un pahar de acolo. Pe marginea chiuvetei se afla un pahar de carton folosit de cafea. Intreb: “Asta?”

“Da, ce are?”

Renunt sa mai pun intrebari pentru ca este inutil. Ma uit la Clara. Are gura si buzele uscate.

Il clatesc si raman cu el in mana. Pentru ca nu ma duc sa iau apa de la robinet, o asitenta usor iritata scoate din buzunarul halatului o sticla de apa plata mica si imi pune putina apa.

E greu sa spun mai mult.

Coloana ma doare ingrozitor de stat in picioare si greutate si am senzatia ca voi aluneca, dar pare un sentiment placut. Pentru ca nu mai pot.

Dupa multe ore intra intepestiv echipajul salvarii asteptate. 

Cred ca a fost prima data in viata mea, cand m-am bucurat atat la vederea uniformelor de Pompieri/SMURD.

Femeia se apropie de mine si mi-o ia din brate pe Clara.

Cu nu stiu care voce ii mai spun: “vedeti ca e grea…”

Cu o voce puternica si sigura imi spune ca e obisnuita si sa nu-mi fac griji.

De abia reusesc sa ma tin dupa echipaj pe holurile mari si intunecoase.

Ploaia de afara ma trezeste.

Ajungem la Spitalul Victor Gomoiu.

E cald. Lumina. Si mi se spune pe nume!

Clara este si ea strigata pe nume.

Vin doctori pe langa noi. Sunt tineri si zambesc. Ni se aduce mancare.

Am stat trei zile acolo. Am vazut lipsurile.

Dar mai mult decat lipsuri, am vazut oameni, caldura si profesionisti care zbat sa faca din putin minuni.

Desi am fost trasnferate de pe o sectie pe alta, m-am simtit in siguranta.

De la asistentele din turele de noapte, pana la medicii sefi de sectie sau medicii profesori care veneau la vizita cu grupuri de studenti, am vazut in primul rand oameni.

Si am mai vazut ceva. Am vazut cum generatia de medici profesori incearca sa “creasca” viitorii medici-oameni.

Doi medici profesori m-au impresionat profund. Chiar daca nu le stiu numele, ii voi pastra in minte.

O doamna doctor cu parul scurt si roscat le-a tinut o lectie practica nu doar de medicina, ci de drepturile omului studentilor sai. Subiectul: Clara.

Un domn doctor inalt si zambitor a descifrat-o  pe Clara in fata tinerilor studenti in cele mai mici unghere, dar nu a uitat nicio clipa sa-si pastreze un anume fel de zambet si un ton molipsitor de pozitiv, care nu transmitea studentilor decat mesajul: “Respecta miracolul vietii”.

Am lasat la final echipa de la Neurologie. Pentru ca nu este o echipa, este o familie.

Au impodobit bradul cu copiii, ne-au vorbit, ne-au ascultat.

I-am vazut in actiune. Prompt, rapid si profesionist. I-am vazut cum cauta raspunsuri si solutii.

Dar i-am vazut si calzi si prieteni.

Si, toti, ne-au spus pe nume. Mereu.

Iar Clara a primt primul cadou de Mos Nicolae.

Ieri seara, pe drumul spre casa, am vazut ca s-au ridicat inca doua cladiri enorme la AFI Palace.

Spitalele de copii au ramas insa la fel.

La marginea vietii.

Iar la marginea vietii, tu doctor, inveti fie sa nu-ti mai pese si sa bifezi condica, fie sa pleci din tara sau...mai rar sa aduci de acasa cadouri de Mos Nicolae pentru copiii tai din sectie.

Pentru ca sistemul bolnav lasa tota povara pe umerii unei optiuni personale.

A medicului.